TEST: Cum m-a rupt noul BMW M6

Aici, nimic nu mai este ca pe şosea. În primul rând, Led Zeppelin tac. Apoi, cu butonul M1 apăsat (M2 e pentru cunoscători), ai doar câteva minute să te acomodezi realităţii crude: rulezi constant cu peste 120 km/h chiar şi prin virajele destul de strânse, iar asta în turul de încălzire! Tempo-ul creşte, simt cum îmi transpiră palmele pe volan, iar aerul condiţionat e orientat cu putere spre corp, pentru a domoli un pic adrenalina. M6-le începe să danseze un dans pe care nu mi l-aş fi imaginat posibil la o maşină de 2 tone aruncată cu toată puterea înainte în liniile drepte, până spre 200 km/h, apoi frânată cu sete prin frânele M din carbon şi ceramică înaintea intrării în viraje, pentru a fi apoi accelerată din nou, sălbatic, atunci când ai atins apexul – este un vals înainte şi înapoi, în funcţie de decelerare şi accelerare, în stânga şi în dreapta, într-un scaun care te îmbrăţişează mai tare ca o filipineză îndrăgostită. Puntea spate nu derapează necontrolabil, culmea, nici când intri ca prostul prea tare într-un viraj strâns spre stânga şi dai prea tare de volan, căci diferenţialul M aflat acolo veghează (aici aduci o mică rugă de mulţumire că nu ai intrat în M2…). Ai vrea ca maşina să nu fie totuşi atât de grea, să te lase totuşi să simţi mai acut ceea ce se întâmplă sub tine, ba chiar şi motorul să se audă ceva mai tare…

Cu mine la volan, M6-le nu scoate fum. Doar eu mă supraîncălzesc, la 140km/h în viraje.

Dar apoi urmează o altă linie dreaptă, pe care te înfigi cu curaj, căci doar ai deja trei ture de circuit la activ şi te simţi mai stăpân pe sine, apoi frânezi mai târziu şi abordezi caruselul (virajul prelungit de stânga, aflat în coborâre abruptă) cu toată forţa şi cu pedala la podea şi începi să râzi ca un dement atunci când treci prin el cu peste 180 de km/h şi cu motorul urlând, înfundat de forţa centrifugă direct în scaun, ba chiar în podea, cu totul, în timp ce maşina toată se lipeşte de asfalt de parcă ar vrea să devină una cu pista, cu pământul ăsta încins peste care ai senzaţia că pluteşti… Eliberarea care urmează acestui viraj în care eşti de două ori mai greu e incredibilă, căci deodată G-urile se duc spre sus, iar tu eşti deja cu mintea altundeva, în altă dimensiune, una a bucuriei pure, una în care râzi ca un tâmpit din orice. Eşti într-un M6 pe un circuit de mare viteză din sudul Spaniei. Şi asta e tot.

În liniile drepte, ajungi rapid la 200 km/h. Apoi decelerezi şi o iei de la capăt

30 de minute de nebunie mai târziu, aventura pe circuit se termină pentru mine, căci neo-zeelandezul meu mă priveşte pofticios şi vrea să ia în primire monstrul deja încins de cât am tras de el. Oricum, mie mi-e egal. Mai mult n-aş fi putut să mai fac. Căci, după zecile de kilometri de serpentine cu cea mai bună muzică de pe lume curgând din sistemul audio dar mai ales din evacuare şi de sub capotă, după turele de circuit cu pedala la podea, mie nu-mi mai trebuie nimic altceva. Sunt rupt. Şi fericit. Şi înţeleg de ce ar da cineva 150.000 de euro pe maşina asta. Pentru că o astfel de bucurie costă. Iar cei care ajung să-şi permită maşina asta ar trebui să o şi merite. Dar asta e altă poveste…

La capătul unei zile de muncă la birou

CONCLUZIA? M6-le este o maşină aproape perfectă, în care înveţi că tehnologia actuală este mult superioară capacităţii tale de a o folosi la maximum. Mult mai asistat decât un Audi R8 sau ceilalţi băieţi supersport, mai greu şi mai puţin agil decât un 911 şi ceilalţi „jucăuşi”, M6 are o nişă specială, dedicată celor care vor putere fără limite, dar cu responsabilitate. E o maşină pe care cu greu o vei duce la limitele sale, pentru că îţi vei regăsi mult mai rapid propriile tale limite.

Pagini: 1 2 3 4