Skoda Octavia – Test in Cehia

30.12.2008
Mă trezesc din nou, bine că se-ntâmplă. La fel de confuz, îmi scutur conviva şi-i ordon să fie gata rapid, pentru ca până-n ora opt să fim la Nădlac, la graniţă. Aşa se şi întâmplă, dar nu înainte de a ne procura asigurările medicale.

24 de lei de persoană şi avem toate actele pentru a fi siguri că în cel mai rău caz repatrierea e inclusă. Atmosferă de Sărbători în vamă. Şi totuşi, unul la început de drum îşi vâră capul pe geam să ne identifice, apoi mă sileşte să-i deschid portbagajul. “Drum bun!” Aşa să fie! Setăm GPS-ul pe Praga şi ne rutează prin Bratislava. Vrem prin Viena şi GPS-ul se conformează. E «băiat» valabil, nu avem ce-i reproşa.

Afişează punctele în timp real, indică viteza reală (cu 10 km/h mai puţin decât arată bordul Octaviei). După doar 10 km, observăm pe marginea drumului un indicator de pe care un poliţist ne arată vinieta roşie, aşa cum arbitrul arată cartonaşul fatal.

Oprim în prima benzinărie, ne plătim drepturile de circulaţie pe drumurile vecinilor şi primim în schimb o fiţuică pe care am fi putut-o printa şi acasă. Însă nu-i chiar aşa. Odată cu plata vinietei virtuale, eşti înregistrat cu numărul maşinii într-o bază de date. Camerele de luat vederi îţi fac o poză care ajunge la tine acasă doar dacă numărul maşinii nu se află în această bază, adică dacă nu ai plătit.

Deci nu e de glumă, fiindcă noi chiar am fost pozaţi. Există, ce-i drept, şansa de a nu fi imortalizat, şansă pe care am avut-o anul trecut, când am petrecut revelionul la Budapesta. Mai departe, cu DSG-ul schimbând insesizabil treptele, fixăm la 140 km/h cruise-control-ul, apoi ne oprim pe autostrada M5 la ultima benzinărie dinaintea frontierei austro-ungare.
Nu văzuserăm în viaţa noastră atâtea maşini şi oameni.

Parcă eram mai degrabă într-un mall decât într-o benzinărie. Facem plinul, plătim în grabă 17.000 de forinţi cu vinieta de Austria inclusă şi ne dăm seama că ceva nu merge cum trebuie. De ce am semnat ordinul de plată pentru 5.000 de forinţi în plus? Îi spusesem tipului în 15 limbi numărul pompei, dar el tot 3 în loc de 13 a înţeles. Problema s-a rezolvat numaidecât. A venit şeful unităţii, a stornat suma şi ne-a încasat din nou, de data aceasta doar 12.000 de forinţi.

Am trecut ca gâştele prin baltă graniţa cu valoare istorică şi am introdus pe GPS centrul Vienei. Nu ne-am dat jos din maşină, ne-am mulţumit să admirăm Catedrala Sfântul Ştefan prin parbriz. Era prea multă lume, era haos şi afară se înnoptase. “Nepoate, bagă şi tu pe GPS Praga, apoi treci la volan, că mi-a ajuns!” Nepotu’ conduce bine, e ceas, merge cu viteză constantă, ţine ambele mâini pe volan şi e numai ochi şi urechi la trafic.

Avem toţi încredere în el – mai ales prietena lui, care nu se află pentru prima oară în maşină cu el. Benzina ne ajunge, mai avem 300 km, autostrada e acceptabilă, dar nu exactă precum cele de la unguri şi austrieci. În sfârşit, adorm şi îmi revin, la fix, înaintea unui posibil episod tragic. Am ratat la mustaţă! Un ceh beat-turtă şi-a luat inima în dinţi şi i-a testat lui Nepotu’ reflexele. Stăpân pe situaţie, l-a evitat, iar pe noi ne-a privat de emoţii.

9 seara ora lor, 10 după GMT. 1.400 km, Skoda e ca nouă, mai facem rost de forţe ca să ne certăm cu recepţionerii de la hotel. Ajungem în cameră şi, oricât de obosiţi suntem, nu ne putem abţine de la prima vizită în Praga. GPS-ul ne-a găsit în grabă parcările fără plată şi într-acolo am apucat-o. La întoarcere, i-am dat maşinii pace în parcarea hotelului 4 nopţi şi 5 zile, de-a lungul cărora paznicii ei compatrioţi nu ne-au garantat că o vom mai găsi. Aşa sunt toţi praghezii, iresponsabili şi un pic indolenţi când vine vorba despre cei ce le asigură o mare parte din venituri: turiştii.

29.12.2008
Mă trezesc, e şase dimineaţa, sunt conştient că mă aşteaptă 600 de kilometri până la punctul final al primei zile – Arad. Mă hotărăsc să o iau pe ruta Piteşti – Drobeta Turnu Severin – Timişoara. Coechipierii de concediu acceptă; oricum, nu au cale de întors. Am garantat pentru integritatea maşinii, aşa că responsabilitatea traseului îmi revine.

Să fi fost vreo şapte, şapte şi un sfert când am intrat pe A1. Porsche România ne-a făcut cadou un plin, aşa că prima oară am oprit la o benzinărie pe dreapta cum laşi Piteştiul, pentru a ne umple portbagajul cu dulciuri.

A mai fost şi necesitatea fiziologică a Mihaelei la mijloc, dar nu e cazul să intru în detalii. Drumul a fost bun, neaglomerat, aş recomanda tuturor această variantă, deşi cei cu teamă de lucrările dintre Lugoj şi Timişoara m-ar trimite la psihiatru.

Dar noi nu ne-am temut şi bine am făcut. Înainte de a ne convinge că nu e crimă şi pedeapsă, am mai oprit 5 minute în Strehaia, la Leo, un vechi amic. Totuşi… chiar glumim. Nu, luaserăm un time-out ca să probăm 2-3 sandvişuri de fiecare, făcute cu grijă de cele două “însoţitoare” în noaptea plecării. Pe drumul spre Lugoj, am rămas cam singur, fiindcă Nepotu’ şi Mihaela hotărâseră că e timpul să adoarmă unul în braţele celuilalt.

Avertizându-i să păstreze distanţa, şi-au corectat rapid poziţiile şi şi-au văzut în continuare de somn. Copilotul se afundase şi el în scaunul încălzit, aşa că mi-am conectat MP3 playerul şi, în arii de Slayer, m-am înfipt în pedală mătrăşind tot ce-mi stătea în cale. Când ai 160 CP şi schimbi treptele din clapetele sportiv aşezate în spatele volanului, chiar nu contează că maşina este populată cu patru pasageri şi că portbagajul e la fel de plin (nu cu oameni, ci cu bagaje).

În sfârşit, am ajuns la Lugoj şi toţi s-au trezit brusc, după un prag care ne-a desprins centimetric de asfalt la 110 km/h. Speriaţi, companionii mei şi-au revenit abia la al doilea hop, conştientizând că este vorba despre acea porţiune despre care am pomenit anterior. Nu e foarte rău, dar e viclenie curată acolo. Mergi fără probleme şi deodată te trezeşti cu un prag aproape invizibil, imposibil de evitat. Oricum, amortizoarele absorb inimaginabil de bine.

De vină sunt dimensiunile denivelărilor. Cu încă două-trei popasuri se face ora 16.00 şi oprim înainte de Timişoara pentru o realimentare. Mai avem benzină pentru vreo 90 km, dar nu vrem să simţim ameninţarea “rezervei”.

În Timişoara adăstăm vreo două ore la un pub-restaurant, apoi resimţim oboseala şi nervii încep să ne comande destinaţia finală a primei zile: pensiunea din Arad. Să vină mai repede, că ne urcăm pe portiere! Încă 50 km, pe care îi parcurgem în aproape un ceas. Ajungem cu bine pe strada Ady Endre şi-n cele din urmă ne instalăm. Plătim cei 120 lei pentru două camere, apoi ne culcăm cu gândul la ziua ce va veni.

Pagini: 1 2