Renault Feel it 2008

Bratu nu minte. Chiar a plouat.
Daiana Anghel, sport.ro

“- Ce faci zilele astea? Ai vrea să conduci un monopost de Formula1? – Da, normal!” De aici până când mi-am pus casca a fost doar un pas. Eram încântată, nerăbdătoare, curioasă. O zi întreagă de teste, teorie, training şi în sfârşit clipa cea mare! Prima tresărire am avut-o la sunetul motoarelor… Tremuram de emoţie din toate încheieturile şi nerăbdarea era din ce în ce mai apăsătoare. M-am urcat, mi-au pus centurile, volanul, mi-au dat ultimele indicaţii şi… START! Adrenalină, extaz, sete de viteză, libertate, coatele împinse puternic în caroserie, piciorul apăsând din ce în ce mai curajos acceleraţia şi sentimentul că zbor din ce în ce mai real!

La fiecare viraj simţeam furnicături în tot corpul, inima îmi sărea din piept şi concluzia a fost că… MAI VREAU! Şi poate data viitoare nu mai plouă torenţial şi chiar conduc maşina de Formula 1. Monopostul FR 2.0 mi-a luat evident minţile, dar mi le-aş fi pierdut de tot la volanul maşinii lui Nelson. Ploaia ne-a posomorât pe toţi. Bratu încă inventează înjurături şi se joacă cu volanul-miniatură primit cadou. Poate la anul, spune el. Ei bine, poate la anul…

Renault a dovedit că este un constructor genial. Cu o maşină genială. Condusă de un pilot genial, Fernando Alonso, maşina genială a lui Renault a spulberat totul şi a câştigat două titluri de campionat mondial de Formula 1. Dacă te-ai întrebat vreodată cam ce simte Alonso când face ce ştie el mai bine, roagă-te noapte de noapte timp de mulţi ani! La mine a funcţionat. Anul acesta am fost unul dintre cei 50 de jurnalişti binecuvântaţi cu o invitaţie la evenimentul Renault “Feel it” 2008 – şansă unică de a experimenta pe pielea mea ce înseamnă să fii pilot de Formula 1.

Totul a durat o zi, însă chiar şi după mai bine de o săptămână de la eveniment, mă simt de parcă m-ar fi lovit trenul. Ideea principală a evenimentului “Feel it” este, la bază, aceea de a conduce o maşină de Formula 1. Deisgur, nu poţi să faci asta chiar atât de uşor şi ai nevoie de pregătire. Înainte de toate, am trecut pe la fizioterapeut. Am fost pipăiţi, testaţi şi iarăşi pipăiţi prin toate locurile afectate de G-uri în timpul unei ture de circuit cu o maşină de Formula 1. Toată ziua am fost hidrataţi cu un lichid ce conţinea toate sărurile şi vitaminele pe care le pierzi în timpul unei curse şi mi s-a spus să nu mai beau atâta Cola.

Or şti ei ceva. Prima experienţă a constat în aproximativ o jumătate de oră la volanul unui monopost Formula Renault 2.0, cu 185 CP şi 450 kg. Ca feeling, este ca şi cum ai conduce un kart mai mare, cu cutie de viteze secvenţială, cu foarte multă putere şi gata să-ţi smulgă capul dacă faci o greşeală. Într-un monopost, tot ce ştiai legat de maşini se schimbă. Vântul te loveşte direct în cască, toate comenzile sunt tari, iar dacă frânezi sau accelerezi când nu trebuie, eşti mâncat. Adică te învârţi cu maşina instantaneu, pierzând orice urmă de control.

Lăsând la o parte cursa hardcore alături de Nelson Piquet într-un Renault Megane Trophy de 320 CP, după prânz ne-a venit rândul pentru cursa vieţii într-o maşină de Formula 1. Daiana mă privea de parcă aveam faţa unui copil de 7 ani care aşteaptă îngheţata promisă de ani buni. Dar dacă primeşti îngheţată şi ieşi cu ea în ploaie, se topeşte înainte să-i simţi gustul. Pentru că da, ploaia strică tot. Şi a plouat atât de rău, încât nu ni s-a mai permis să conducem maşinile de Formula 1, aşa că am avut parte doar de “ride of our lives” în bipost-ul de Formula 1, pe o ploaie torenţială.

Undeva la limita dintre lacrimi în ochi de nervi, frustrare, complexe, râs isteric şi “mai vreau chestie din aia roz de băut că îmi place gustul”, m-am urcat în bipost. Adio, lume, eu zbor! Nimic nu se compară cu senzaţiile de aici. Motociclete, avioane, bărci, la dracu’ cu toate, pentru un om implicat în tot ceea ce înseamnă patru roţi, a fi într-un bipost de Formula 1, chiar şi pentru o perioadă foarte scurtă de timp, echivalează cu un tur de pistă în maşina lui Dumnezeu.

Evident că nu ai voie să o conduci pentru că, deh, este maşina Lui, dar încearcă măcar să rămâi treaz, să respiri şi să te bucuri când centurile de siguranţă îţi strivesc corpul de la G-uri, încearcă să te auzi când urli, deşi zgomotul este asurzitor, şi să te abţii de la a încerca să atingi volanul. După tot şi toate, tot ce contează este să ai încredere în cel de la volan. Indiferent cine este El.