Evident că am plecat la drum având „în memorie”
programul de condus economic. Adică toate micile artificii învăţate
în timp, care te pot ajuta să obţii un consum cât mai redus. La un
moment dat, am remarcat un indicator pe bord care îmi tot reproşa
că nu sunt în treapta potrivită de viteză pentru un consum optim.
Uşor contrariat, am început să urmăresc indicaţiile oferite de
maşină. Iar pe măsură ce propulsorul ajungea la temperatura optimă
de funcţionare iar gradele de afară începeau să fie ceva mai multe
la număr, şi sugestiile privind schimbarea unei trepte de viteză au
început să evolueze. Dacă în primă fază, când propulsorul
era rece şi afară erau vreo 7 grade Celsius, electronica lui Clio
îmi sugera să menţin o treaptă până spre 2.200 – 2.400 rpm, spre
mijlocul zilei, când deja erau vreo 21 de grade, a început să
indice momentul optim de urcare cu o treaptă şi la 1.800
rpm.
După vreo 50 de kilometri parcurşi, Clio se lăuda deja
cu o autonomie de peste 1.300 km. L-am pus pe Răzvan să
fotografieze display-ul computerului de bord până m-am plictisit.
Cea mai mare valoare afişată a fost de vreo 1.480 km, asta după ce
lăsasem Bucureştiul la 100 km în urmă. Prin urmare, cel
puţin teoretic, Clio Yahoo s-ar apropia de o autonomie de 1.600 km
cu un plin, asta în condiţiile în care rezervorul are 55 litri.
Condusul ăsta economic a însemnat o viteză de 50-70 km/h prin
localităţi, în funcţie de limitele de viteză şi undeva între 90 şi
100 km/h extraurban.
Undeva mult după Focşani aveam o viteză medie de vreo 75
km/h şi un consum mediu de 3,5 litri. Media orară s-a
dizolvat în momentul în care am început să oprim pentru mici
sesiuni foto. O bilă albă pentru autorităţile moldave, care au
montat în oraşe, în intersecţiile semaforizate, şi cronometre. Şi
uite aşa, când ai de aşteptat între 60 şi 80 de secunde la un roşu,
merită să opreşti motorul pentru o mică economie.
Cum stilul asta de condus economic îţi oferă destul timp de
admirat decorul, am descoperit că România încă este o ţară de
oameni gospodari. Nu ar trebui să fiu mirat de acest lucru, dar
Bucureştiul ăsta are o putere perfidă de a schimba percepţiile.
Tractoare pe ogoare, borduri şi copăcei văruiţi, fără gunoaie prin
şanţuri… Chiar m-am întrebat dacă încă mai sunt în România. Iar
şocul cel mare l-am avut când am descoperit două tractoare imense,
oprite la o spălătorie, care aveau agăţate în spate nişte atelaje
pe care le-am identificat ca fiind discuri. În Bucureşti, în
arealul unui şantier, ai senzaţia că strada se pregăteşte de
însămânţările de primăvară. Şi tot adunând uimiri de june sclifosit
de capitală, iată că am ajuns la Suceava. După 423,1
kilometri parcurşi, al nostru Clio promitea că mai poate parcurge
1.063 kilometri.