Catharsis pe Transfăgărăşan. Ziua 4 de Porsche Performance Drive

Recunosc, nu am fost niciodată fanul supercarurilor. Nici al maşinilor super sport. Mi se pare extrem de dificil să duci o maşină de 4-500 de cai putere la limită – şi asta pentru că a o duce la limită îţi cere să te duci pe un circuit, iar cele mai multe maşini îşi întâlnesc acolo limitele mult prea repede pentru a te apuca să te bucuri de ele.

Totuşi, există momente în care ai o străfulgerare de lumină şi înţelegi. Înţelegi de ce există de fapt mania asta pentru maşinile super sport – maşini pe care aproape nimeni nu şi le permite, care seamănă ba cu nişte tauri înfuriaţi, ba cu nişte căluţi cabraţi, ba cu nişte pantere care stau la pândă. Înţelegi şi de ce oameni care abia dacă au ce pune pe masă vin, cu sutele, să îţi facă cu mâna atunci când treci cu tobele sport urlând pe lângă ei.

Nu o să vă povestesc cum a fost la volanul lui Boxster şi a lui 911 pe Transfăgărăşan. Asta veţi citi în ProMotorul de septembrie. Voi spune doar atât: de-a lungul întregului traseu parcurs cu mare viteză am avut parte de o primire cum nici nu am fi visat – nici noi, dar nici jurnaliştii străini. Oameni pe care nu îi cunoaşte niciunul dintre noi au venit la marginea drumului să ne încurajeze, de parcă am fi fost la o competiţie iar ei ar fi fost fanii noştri încă de la început. Da, faptul că treceam pe lângă ei în trombă era spectaculos în sine, însă aplauzele pe care le-am primit la trecerile noastre repetate ne-au uluit pur şi simplu.

Taţi şi mame cu copii de 4-5 ani veniţi în Curtea de Argeş să le arate copiilor maşinile şi să-i îndemne să înveţe la şcoală ca să ajungă la un moment dat să aibă una ca ele. Steagurile României fluturate de un grup de romi ciupercari încântaţi la fiecare trecere a noastră. Steagurile României fluturate de multe alte grupuri de români pe lângă care am trecut de-a lungul traseului. Biciclişti opriţi pe marginea drumului să ne facă cu mâna. Rocker bătrân pe un chopper arătându-ne semnul rebelilor fără graniţe. Zeci de oameni de toate felurile îngrămădindu-se la ieşirea din tunelul de la Bâlea cu telefoanele şi aparatele foto pregătite, doar pentru a se bucura de tumultul care ieşea sub formă de năluci colorate pe patru roţi. Şi mulţi, mulţi alţii care cum ne vedeau începeau să ne salute şi să ne zâmbească. Oameni simpli, care se bucurau ca nişte copii de zecile de Porsche-uri cântătoare de pe asfaltul şerpuit şi peticit al Transfăgărăşanului. Cam despre asta a fost vorba azi.

Am fost întrebat ce e cu această competiţie despre care tot scriu de jumătate de săptămână. Nu competiţia contează, ea e doar un pretext. E vorba de o experienţă a pasiunii. O experimentare a artei automobilistice prin cele mai sălbatice ţări ale Europei, ţări care încă mai fac confuzie între maşini sport premium şi îmbogăţirea peste noapte, între arta tehnologică dusă la perfecţiune şi cocalarii care îşi bat de fapt joc de ea. Un proces prin care te cureţi de toate micile frustrări, de toate părerile de rău că nu-s toate bune în ţara asta, de tot stresul şi de toată oboseala şi te linişteşti, cu un zâmbet larg pe faţă. Căci lucrurile ţi se aşază în minte şi în suflet şi începi să ŞTII.

Să ştii că arta pură este capabilă să unească şi să încânte, că o maşină ridicată la rang de artă, folosită ca atare, este capabilă să trezească emoţii profunde în tot felul de oameni, dar mai ales că nu faptul de a poseda un obiect al pasiunii te poate face să zâmbeşti, ci şi fericita întâmplare de a te afla lângă el.

Catharsis. Cam despre asta este vorba.

ps. Bucuria de a trăi văzută de mine azi pe Transfăgărăşan mă face să sper că neamul ăsta nu e cu totul pierdut. Dacă ştim să ne bucurăm de bucuria altora, înseamnă că am parcurs deja un drum mult mai lung decât ne-am imaginat.

pps. Mâine plecăm din Sibiu, parcurgem Autostrada Transilvania, apoi ieşim din ţară spre Budapesta. Din nou în Panamere!