Atlantis vs. C-Class

Vineri, 17 august, undeva în jurul orei 09.30 dimineaţa, eram deja în Eforie Nord, la Ana Yacht Club. A doua ediţie a Regatei Mării Negre a fost un bun prilej de a admira şi, de ce nu, de a achiziţiona iahturi elegante şi puternice…

Echipa ProMotor a descins la Ana Yacht Club cu un anumit scop, dar, spre mijlocul zilei, avea cu totul altul. O fată frumoasă, un iaht – Atlantis 39 –, plus o sesiune foto fierbinte şi inevitabilul s-a produs. De la discuţii uşoare, gen: “Ce motorizare?” sau “Cîţi căluţi?”, s-a ajuns la “Cine dintre cei din > Clubului Ana soseşte primul în portul Tomis?”.

Primul concurent din “liniuţa” de la malul mării a fost Atlantis 39. Un iaht din clasa B, cu lungimea de 12 metri şi lăţimea de 3,90 metri. Modelul poate fi echipat cu propulsoare în trei versiuni de putere. Cursa era oarecum inegală încă din start, pentru că Atlantis avea în echipare două motoare furnizate de Volvo (acum, cel care decide ce doreşte “sub capotă” este clientul). Modelul pe care l-am provocat beneficia de două agregate Volvo Penta D6-DP care furnizau fiecare cîte 310 CP – prin urmare, vorbim de o putere totală de 620 CP.

Noi ne-am pus speranţele într-un Mercedes C350, ultim vlăstar al mărcii, cu o motorizare pe cinste. Dacă ar fi fost după placul nostru, probabil am fi aliniat la start un C63 AMG, dar vrabia mălai visează. Cei 272 de căluţi ai Mercedes-ului au încăput pe mîna mea pentru a fi ghidaţi din Eforie Nord spre portul Tomis. Chiar dacă unii vor zice că am avut ghinion nimerind la volanul, iar nu pe puntea iahtului, trebuie să mărturisesc că am fost fericit. Caroserie elegantă, cu linii puternice, masculine, aşa cum clasa C nu a mai avut de la seria W201. Mă lăsau rece canapelele din piele şi saltelele de pe Atlantis 39. Aveam scaune faţă excelente şi o poziţie la volan propice pentru a exploata resursele propulsorului V6 de 3.498 cmc. Bonus pot considera că a fost cutia automată cu 7 trepte. Am aliniat bolizii pentru start, am pozat pentru albumul de familie şi… START! Pe mare a fost simplu: au fost puşi la treabă cei 620 CP, după care singura grijă a rămas reglarea volumului sistemului audio, pentru a crea o ambianţă relaxantă.

Eu, în schimb, aveam un prim mare obstacol în faţă: evadarea din Ana Yacht Club şi plaja staţiunii Eforie Nord. Iniţial am crezut că va fi relativ uşor, dar nu a fost. Nu mi-am permis să deranjez turiştii cu claxonul din dotare, aşa că am aşteptat ca ei să sesizeze tensiunea din cei 3.498 cmc şi să îmi creeze culoar spre o teoretică victorie. Fals. Nimeni nu mă auzea. Nu numai în maşină era linişte, ci şi afară – propulsorul era atît de silenţios, încît am fost nevoit să rulez cale de vreo 20 de metri la mai puţin de 10 cm de ligamentele unei dudui în floarea vîrstei. Enervanţi senzorii de parcare, noroc că pot fi reduşi la tăcere. Deja eram îngrijorat, 1 kilometru îmi luase aproape 5 minute.

În tot acest timp, iahtul îşi delecta ocupanţii cu panorama ţărmului sudic al litoralului romănesc, contemplat de la o viteză medie de 27 noduri marine.

Am scăpat de burtoşii care stăteau la rînd la bere, de mamele care îşi ştergeau copiii de îngheţata scursă pe bărbie şi URAAAAAA!!! După 5 minute de ralanti, momentul în care am îngropat pedala de acceleraţie a nedumerit bolidul. Acesta a meditat preţ de jumătate de secundă, după care, sesizînd tensiunea celui de la volan şi palmele lui transpirate, s-a dezlănţuit. Motorul a urcat cu lejeritate în ture, a dat liber celor 272 CP şi 350 Nm şi am zburat. Cutia schimba cu dezinvoltură treptele în sus, căci avea de unde, iar pe bord viteza indicată era din altă ligă decît aceea în care îţI doreşte să joci Poliţia Romănă. Deja începusem să văd roz în faţa ochilor şi îmi imaginam că voi avea timp să comand o cafea în portul Tomis pentru a mă relaxa în aşteptarea perdanţilor, dar nu mi-am dus la bun sfîrşit reveria, pentru că a trebuit să îngrop pedala de frînă. Stă bine Mercedes-ul la acest capitol. M-a readus la propriu cu picioarele pe pămînt.

Acum vă voi adresa o întrebare: “Care este laitmotivul litoralului romănesc?” Ei bine, laitmotivul litoralului romănesc este coloana de maşini, de care am avut şi eu parte la intrarea în Constanţa. De fapt, cu multă vreme înainte de a intra. Pe undeva a fost bine, viteza la care ajunsesem m-ar fi împiedicat probabil să observ cele două echipaje ale poliţiei rutiere şi s-ar fi dus şi permisul meu. Aşadar eram captiv în trafic, avînd în faţă un monovolum din care se iţea căpăţîna unui plod alintat, aflat în plină tranziţie de la dinţii de lapte la cei de adult. Ce zîmbet… În spate se afla un disperat care se născuse ca să depăşească, nu conta ce – şi Luna, dacă se putea. Aşa că stăteam mai mult cu ochii în retrovizoare, pentru a nu mă trezi cu el lansat prin portbagajul Mercedes-ului.

Pe prima bandă, un camion completa “aerul sărat” de litoral cu ceva metale grele, iar pe banda autohtonă, ştiţi de ea, acel petic de pămînt pe care se avîntă toţi posesorii de rable pentru a ajunge în faţă şi a umple atmosfera cu praf, era şi mai şi. Mi-am făcut timp şi am sunat echipa de pe Atlantis, dar nu am reuşit să mă înţeleg cu nimeni – muzică, veselie, era petrecere în toată regula acolo, nu tensiunea unei competiţii. Dar cel puţin nu sufeream, aveam insonorizare bună, sistem audio excelent şi aer condiţionat. În condiţiile date, nu îmi doream mai mult.

La un anumit moment am început să ne mişcăm şi, cum mişcarea este relativă, depinzînd de un punct de referinţă, nu aveam motive să mă plîng de cei 15-20 km/h. Probabil, undeva, cîndva, aceasta era o viteză colosală… DAR NU AZI!!!!!!

…Şi a sunat telefonul: NOI AM AJUNS!!!

La început am crezut că era doar o glumă, nu prea reuşită, dar s-a dovedit a fi crudul adevăr. Şi eu încă mă aflam în zona comercială de la intrarea în Constanţa, unde nu aveam altceva de admirat decît nişte hale pictate, loc de vărsămînt al finanţelor clasei muncitoare. Dar nu am depus armele. Am profitat de fiecare oportunitate, am fost pe alocuri mai mult decît ilegalist, am încercat să salvez ce mai era de salvat. Adică să ajung în portul Tomis înainte ca restul echipei să termine masa de prînz. Ecartul de timp, ţinînd cont de faptul că în Romănia te poţi gîndi la multe, numai la o competiţie nu, a fost de 15 minute. Noroc că nu avem chelneri la fel de sprinteni ca mecanicii din Formula 1.

Am plecat capul, i-am lăsat pe cei care cîştigaseră să-şi savureze succesul şi am mîncat o ciorbă ce se ducea cu noduri pe gît, după care ne-am ridicat să ne întoarcem în Eforie Nord. Mai trăgeam puţină speranţă, mă gîndeam la o revanşă, chiar dacă îmi rămăseseră de făcut cîteva comisioane prin Constanţa, bonusul pierzătorului. Mă pregăteam de plecare, aveam încredere în Mercedes, dar am aşteptat să văd cum se desprinde Atlantis-ul de chei. La un moment dat, mi s-a părut că zăresc o oarecare agitaţie şi crispare pe feţele celor de pe iaht. M-am documentat şi am aflat că bestia de 620 CP, cu un preţ de pornire de 264.500 euro, nu voia să mai pornească. Moment în care fotograful a izbucnit: “Există un Dumnezeu al maşinilor!!! S-a făcut dreptate!!!”

Am uitat de înfrîngere, m-am dat jos din maşină, îmi venea s-o îmbrăţişez, aşa că am deschis capota şi am îngenuncheat în faţa propulsorului… De ce? Pentru că aici era buba iahtului, motivul pentru care refuza el să pornească. Nu aveam în dotare cele două dormitoare de pe Atlantis, nici cele două băi, ca să nu mai vorbesc de rezervoarele de apă şi de boilerele care încălzesc apa pentru duşuri. Aveam în schimb un mijloc de transport fiabil, confortabil, elegant şi rapid. Iar la capitolul autonomie, Mercedesul stă oricum mai bine. Cu un consum mediu de aproape 10 litri la sută, modelul german se poate lăuda cu o posibilitate de rulare de aproximativ 650 km, deci o mare libertate de mişcare. Iahtul, chiar dacă beneficiază de un rezervor de 800 de litri, are posibilităţi limitate de exprimare, trebuind să navigheze nu prea departe de ţărm, pentru a fi sigur că nu-şi abandonează ocupanţii în larg. O cursă care ar fi putut avea alt rezultat dacă în Romănia s-ar circula civilizat, dacă ar exista o reţea coerentă de drumuri…

Ambele modele sînt nişte creaţii de vis, creînd reverii în segmentul în care concurează. La un moment dat, pot ajunge să se întreacă în funcţie de imaginaţia celor care le strunesc.

În final, a trebuit să cedez cheile de la Mercedes echipei aşa-zis cîştigătoare şi să poposesc pe puntea iahtului. După remedierea defecţiunii, pot spune că am rămas uluit de performanţele maşinăriei. E frumos să alergi cu 29 noduri pe mare, dar nu şi cînd valurile măsoară o jumătate de metru, ideale pentru a decola cu Atlantis-ul. Am avut o sesiune de rugăciuni al căror scop a fost acela de a-i cere Providenţei să mă ţină pe punte, să nu mă lase pradă mîniei lui Neptun.

Jocul este un atu al copilăriei, dar e plăcut şi la maturitate, numai că preţul jucăriilor diferă.