ML320 CDI vs. X5 3.0d
De remarcat dotarea tehnică a celor care exploatează lemnul acolo. Camioane Volvo, Scania, Mercedes de ultimă generaţie şi versiuni destinate special acestui gen de muncă. După acomodarea cu X5, trebuie să mai bifez frînele absolut incredibile atît ca eficienţă, cît şi ca dozare. Rar am întîlnit un sistem de frînare atît de omogen şi de bine calibrat: poate fi o lecţie chiar pentru modele sportive cu pretenţii. În acelaşi timp, direcţia părea ceva mai vie decît la Mercedes şi mai directă. Chiar dacă modelul bavarez – aşa-zis bavarez, pentru că de fapt este construit în America – excelează punctual, în ansamblu a părut ceva mai puţin comunicativ decît ML-ul.
Am lăsat cascada în urmă şi am plecat spre Doda Pilii. Din Huedin, sînt de parcurs 41 km pînă la această aşezare. Ar fi de preferat să includeţi Doda Pilii în traseul dumneavoastră numai din primăvară pînă-n toamnă. Iarna nu are sens să vă aventuraţi pînă acolo fără un off-road-er veritabil şi bine echipat. Partea dificilă a traseului o reprezintă o secţiune de 30 km, parcursă printr-o pădure de răşinoase în amestec cu foioase, unde nu există astfalt, iar drumul este deteriorat pe alocuri de utilajele grele care exploatează pădurile. Există şi secţiuni de macadam unde am apăsat puţin pe acceleraţie. Mercedes-ul, graţie pachetului off-road, nu oferă nici o emoţie nici chiar pe la 80-90 km/h. Filtrează excelent eventualele denivelări şi are un comportament rutier predictibil şi, deci, lipsit de surprize.
Pentru astfel de escapade nu recomandăm jante de 18 sau 19 inci şi talon mic. BMW-ul nu este încîntat de astfel de zone, după cum am descoperit că nu agreează nici suprafeţele asfaltate dar denivelate. Roţile faţă au atins de cîteva ori pasajele interioare ale aripilor, din cauza intrării caroseriei într-un balans longitudinal. O surpriză neplăcută din partea unui produs construit de o firmă renumită pentru modelele sale sport. Am ajuns la Doda Pilii, un loc magnific, unde natura se deschide ca să ofere spre contemplare păşuni grase, versanţi încă împăduriţi şi cer limpede.
A urmat apoi o cursă în adevăratul sens al cuvîntului pentru returnarea BMW-ului la timp, interval în care s-a văzut limpede că reprizele acestuia sînt mai bune. Un X5 care excelează la capitolul propulsor, direcţie, cutie de viteze şi frîne, dar care nu a reuşit să ofere un pachet suficient de performant pentru ca aceste superlative să se exprime aşa cum trebuie. La întoarcere am profitat de ambianţa sobră şi elegantă din Mercedes şi am admirat preţ de aproximativ 150 km farurile adaptative. E bună şi tehnologia asta la ceva. Nu mai priveşti noaptea cu grijă în viraj. Mercedes ML 320 CDI se dovedeşte un allrounder mai bun, mai complet. Cutia de viteze automată, chiar dacă nu este la fel de rapidă precum cea de la BMW pe urcare în treaptă, se dovedeşte excelentă pe retrogradare, ştiind să ofere frînă de motor sensibilă chiar şi în cazul utilizării frînei de serviciu.
A doua zi, ne-am urnit cu greu spre Bucureşti. A trebuit să alimentăm Mercedes-ul şi aşa am aflat cum este să stai la pompă pînă se scurg în rezervor 95 de litri de motorină. Lungă aşteptarea, lung şi număratul banilor la casă.
Un drum de 1.600 km pentru a descoperi atuurile şi hibele unor maşini sau pentru a respira şi altceva decît aerul urban? La asta mai am de meditat.Am crezut că va rămîne o poveste de-o ţigară într-o pauză de sesiune foto, dar nu a fost aşa. Într-o dimineaţă de luni, ne aflam în parcare la Mercedes pentru a prelua un ML 320 CDI. După ce am depozitat lucrurile mele şi ale fotografului în portbagaj, am demarat. Un demaraj potolit, căci prin Bucureşti nu poţi gîndi decît în termeni de 20-30 km/h. O pauză mică undeva prin Drumul Taberei, de unde l-am “săltat” pe Csaba, şi gaz pe autostradă. Ne duceam la Doda Pilii, un loc din Romănia de care auziserăm cîndva, la un test, într-o pauză de oxigenare, dar pe care nu-l vizitaserăm vreodată. Ştiam că trebuie să ajungem la Cluj, de unde trebuia să “ridicăm” un BMW X5 3.0d, pentru a face viaţa Mercedes-ului mai interesantă…
Pentru un SUV de calibru mare, Mercedes-ul impresionează prin rigiditatea caroseriei şi prin ruliul redus pe viraje. Ne-am oprit puţin la Sibiu, dar numai de dragul de a face o pauză, pentru că nimeni nu acuza vreo stare de oboseală cauzată de maşină. Am descoperit mai apoi că Bucureştiul nu este singurul ghem de trafic căruia cam nimeni nu-i dă de capăt, în aceeaşi situaţie aflîndu-se şi capitala culturală europeană, şi Clujul. Am profitat de Csaba, care ştia oraşul Cluj din anii studenţiei, şi l-am lăsat pe el să îşi facă nervi cu circulaţia, în timp ce eu şi Dragoş, fotograful nostru, mai trăgeam cu ochiul la frumuseţile locale. Cel puţin la acest capitol, Clujul stă bine. Prima seară a fost una pur romănească, undeva pe lîngă oraş, la o pensiune. Am avut parte de gazde cum rar îţi este dat să întîlneşti şi de ingrediente tradiţionale: pălincă şi un grătar de vis. Greu a fost a două zi dimineaţa, cînd părea că nu îmi mai ajunge toată apa din Univers. Oricum, însă, la prima oră am decolat şi am poposit în curtea dealer-ului BMW din Cluj.
Cura de îngrăşare la care a fost supus noul model, inspirat de continentul nord-american cu ai săi locuitori, a generat o lăţime crescută a acestuia. Direct sau indirect, a crescut şi lăţimea pragului şi a distanţei de la scaunul faţă pînă la exteriorul maşinii, fapt ce conduce la un acces dificil în maşină şi la dificultăţi de coborîre. Din Cluj, ne-am îndreptat spre Huedin şi mai apoi spre Buteni – interesant drumul, decor fabulos, dar şi surprize mai puţin plăcute din partea unuia dintre modele. Drum virajat, carosabil decent, totuşi departe de ce ar fi trebuit să fie – adică lipseau gropile, însă suprafaţa “bituminată” aducea cu o furtună de gradul doi pe mare. Moment în care X5, dotat cu pachetul sport la suspensie, a decolat pe la viteza de 110-120 km/h. Intolerabil, în condiţiile în care ML-ul, la aceeaşi viteză, a zguduit în interior, dar a menţinut contactul cu banda de rulare.
Am oprit, ne-am lăsat transpiraţia rece să fie mîngîiată de vîntul călduţ şi ne-am relaxat privind o familie ieşită la strîns fînul. Am descoperit cum, la trei metri distanţă una de alta, vieţuiau două lumi, una în care eternitatea uneori are sunetul coasei în iarbă, iar alta în care stai la pîndă pentru a descoperi zgomotele de la suspensie sau ronţăitul pistoanelor. Forţînd nota, ajungi să găseşti puncte comune între aceste lumi doar la nivelul hidrocarburilor: ei doresc gaz pentru lampă ca să îşi găsească patul seara, iar noi carburant pentru a ne satisface nevoi greu de explicat.
Am lăsat melancolia de fîneaţă acolo unde am descoperit-o şi am purces mai departe. Am renunţat la viteză şi ne-am axat pe admirat peisaje. Enorm de multă pace în Parcul Natural Apuseni. Am încercat un sentiment de vină pentru faptul că am adus acolo doi “monstruleţi” care, chiar dacă respectă ultimele norme de poluare, tot fumegă. La un moment dat am părăsit drumul şi am apucat-o pe un macadam decent. Am vrut să ne pregătim puţin, atît pe noi, cît şi maşinile, pentru urcuşul pînă la cascada Vălul Miresei. O uşoară coborîre urmată de ajungerea în faţa unui podeţ peste un pîrîu. Am evitat podeţul, care părea cam şubred, şi am trecut prin vad. ML-ul, cu a sa gardă la sol reglabilă, nu a avut nici o emoţie, doar că şi-a muiat puţin discurile de frînă în apă. X5 a trecut cu ceva mai multă grijă, deoarece nici garda la sol şi nici opţiunea unui reductor nu-l recomandau pentru astfel de escapade. Am ieşit apoi pe pajiştile din jur, unde ne-am lovit atît de ospitalitatea localnicilor, cît şi de tabieturile acestora.