Ford Focus RS vs Clio RS vs Octavia RS

Acceleram
şi acceleram, iar prin minte îmi treceau tot felul de comparaţii,
însă mi-era greu să nu mă concentrez asupra sunetului evacuărilor,
asupra demarajelor fulgerătoare sau a punctului acela galben de
care, pe viraje, nu reuşeam să scap.

Am oprit Focus-ul undeva aproape de Braşov, m-am dat jos, am făcut
câţiva paşi înapoi şi am dat din cap gândindu-mă: „O compactă cu
305 cai-putere are atâta forţă pe puntea faţă şi nici urmă de
subvirare. Dacă vrei s-o faci să subvireze, trebuie să-i decuplezi
electronica şi să te arunci cu ea într-un viraj la modul
inconştient, altfel degeaba încerci”.

În timp ce eu dădeam din cap în continuare… minunat de reuşita
inginerilor Ford, în spatele meu opreşte Tudor cu Clio-ul
RenaultSport facelift. Era timpul să mai schimbăm maşinile între
noi, iar Clio RS, pentru mine, a fost întotdeauna hothatch-ul cu
cel mai bun raport preţ/performanţe. Modelul cu facelift este acum
mai puternic (4 CP în plus), are un cuplu maxim disponibil cu
aproximativ 150 rpm mai devreme şi câteva modificări la suspensie,
direcţie şi transmisie.

Viteza maximă a crescut şi ea de la 215 la 223 km/h. Pe lângă
aceste noutăţi tehnice, mai uşor ar fi de observat noua parte
frontală, care, în ciuda unor aşa-zise îmbunătăţiri aerodinamice,
arată după părerea mea mai puţin agresivă decât înainte. Adică
decât a modelului fără facelift. Când mă uit la ea din faţă, îmi
tot aduce aminte de personajul acela iritant, Crazy Frog Axel, care
ţipa prin rington-uri în urmă cu ceva vreme; dar am şi eu
problemele mele. Măcar îmi plac noile evacuări, mult mai vizibile
decât înainte de facelift.

După câteva răcoritoare şi o pungă de chips-uri luate de la un
magazin oarecare dintr-o comună oarecare, am plecat mai departe,
spre Braşov, la volanul lui Clio RS. Am observat imediat noul
design al turometrului, un design mai sportiv, mai colorat,
galben-roşu şi un redline la 7.500 rpm mai bine scos în evidenţă
decât înainte.

Indiferent de cât de familiarizat eram cu racheta asta mică din
Hexagon, senzaţia pe care o ai atunci când te urci într-o maşină cu
motor aspirat şi 200 de cai este complet alta decât când iei în
stăpânire cei 305 cai-putere şi o turbină setată la presiunea de
1,8 bar (spre deosebire de 1,2 bar la ST) ale Focus-ului RS.

În cazul lui Clio, trebuie să treci de 4.000 rpm pentru a scoate
tot ce-i mai bun de la motor. Am mers câţiva km în spatele
Octaviei, care avea constant demaraje mai bune pe depăşiri scurte
(din cauza cuplului), în timp ce în Clio trebuia deseori să
retrogradez, în funcţie de înclinarea drumului, viteză, treaptă
etc. Nu am reuşit s-o depăşesc în linii drepte… deşi am încercat
de două ori.

Odată ce-am lăsat la o parte performanţa fulgerătoare a Focus-ului
şi mi-am amintit că aceste trei maşini fac parte din categorii
diferite, pot spune că am redescoperit adevăratul caracter
RenaultSport. Tot ce a trebuit să fac a fost să-i arăt nişte viraje
pentru ca Crazy Frog Axel să-mi ofere distracţie pură. De fapt,
Clio RS este atât de bun pe curbe, încât nici Focus-ul nu poate
scăpa de el, nici o şansă.

Au urmat alţi kilometri parcurşi şi, odată ajunşi pe Râşnov, ne-am
alergat, după care ne-am oprit şi-am schimbat între noi impresii
despre cele trei maşini şi despre o zi destul de obositoare, plină
de popasuri lungi, opriri la spălătorii auto, sucuri la cutie,
sandwich-uri din benzinării, dar şi foarte, foarte multă
distracţie. La final, în timp ce Soarele începea să apună iar
lumina să bată spre roşu, cel mai evident lucru a fost că nici unul
dintre noi nu-şi putea lua privirea de la maşina verde.

RS
are mai multe semnificaţii. În cazul unui Focus, înseamnă Rally
Sport. În cazul lui Clio, înseamnă Renault Sport, iar în cazul unei
Skoda, ei bine, de fapt aici ar fi vorba de vRS, însă, dintr-un
motiv sau altul, nimeni nu vrea să pronunţe „v”-ul. Totuşi, ideea
este una şi aceeaşi. Aceste maşini pot fi utilizate zi de zi, dar,
atunci când le-o ceri, pot să-ţi pună un zâmbet pe buze mai repede
decât rutina comediantului tău preferat.

Am plecat din Bucureşti la primele ore ale dimineţii, la volanul
unei Octavia RS TDi perfect echipate pentru drumuri lungi. O maşină
tipică de familie, un break negru, aparent deloc neobişnuit, însă
echipat cu o transmisie automată DSG cu şase trepte, o suspensie
sport şi un motor diesel de 170 de cai-putere. Spre deosebire de
vechiul RS diesel, aici am avut de-a face cu relativ „recentul”
propulsor 2.0 TDi common-rail, mult mai rafinat decât vechiul
PD-TDi, care era zgomotos şi venea cu nişte trepidaţii nedorite în
habitaclu tocmai când îţi era lumea mai dragă.

Octavia RS este genul de maşină care face totul bine. Nimic genial,
dar totul bine. Este spaţioasă şi confortabilă, oferă o ţinută de
drum mai mult decât bună, e suficient de agilă pe viraje (în
limitele decenţei) şi, nu în ultimul rând, este chiar rapidă dacă
ştii cum s-o exploatezi.

Plecările violente sunt întâmpinate de ruperi de aderenţă care te
pot costa zecimi preţioase. În schimb, excelează la depăşiri. Atâta
timp cât rulezi cu 50 km/h sau mai mult şi vrei să treci de maşina
din faţa ta, nu vei avea nici cea mai mică problemă. În aceeaşi
ordine de idei, DSG-ul se potriveşte de minune acestui motor, iar
primii aproape două sute de kilometri i-am parcurs în confort
maxim, spre deosebire de Tudor şi Eugen, care, în momentele
respective, conduceau Focus-ul, respectiv Clio-ul nu doar pe
drumuri naţionale, ci şi pe nişte drumuri mai prost
asfaltate.

Partea ciudată era că de fapt abia aşteptam să mi-o „iau la
rinichi” de la celelalte două, ştiind că rigiditatea lor poate fi
depăşită doar de distracţia maximă pe care ambele o oferă din
belşug.
Undeva aproape de Nehoiu, am tras Octavia pe dreapta şi m-am urcat
în ceea ce urma să devină cel mai hardcore hothatch pe care l-am
condus vreodată. Adică noul Ford Focus RS.

M-am instalat în scaunele sport de tip Recaro RS, mi-am reglat
oglinzile şi temperamentul, mi-am trosnit câteva degete şi-am
apăsat butonul de start. Relanti-ul nu este foarte spectaculos, cel
puţin nu aşa cum te-ai aştepta după ce absorbi toată informaţia de
la exterior – şi, să recunoaştem, maşina are tupeu maxim din punct
de vedere estetic.

Este un fel de Murcielago SV al compactelor, iar eu n-am stat mult
pe gânduri şi-am plecat spre Întorsura Buzăului, mergând în faţa
celorlalte două. Prima impresie: surprinzător de uşor de condus la
viteze mici prin localităţi, undeva sub 3.000 rpm. Scaunele sunt
chiar confortabile, suspensia sport e dură, dar nu atât de dură
încât să vrei să tragi pe dreapta şi să-l blestemi pe inginerul
responsabil.

Direcţia e fermă şi precisă, ruliul caroseriei – perfect controlat.
Dacă se gândea cineva că n-ar fi mari diferenţe dinamice între un
Focus ST şi un RS… ţin să-l dezamăgesc. Acesta din urmă schimbă
direcţia cu o agilitate sublimă, iar suspensia RevoKnuckle, alături
de diferenţialul Quaife, face din Focus RS un animal mai brutal şi
mai capabil decât… nu doar orice alt hothatch, dar şi, mă
aventurez să spun, decât o Impreza STI.

Stăteam şi mă gândeam că… de fapt nu stăteam, ci goneam şi mă
gândeam la Subaru şi la WRX STI-ul despre care ţin minte că l-am
alergat destul de bine în urmă cu ceva timp. Focus RS atinge 100
km/h în 5,9 secunde, fiind cu 0,7 secunde mai lent decât un STI,
însă prinzând o viteză maximă mai mare.