La rece, un cîştigător există, dar aş prefera să creionez unul plecînd de la toate cele cinci modele. Propulsorul l-aş lua de la unul dintre cei doi fraţi gemeni, Ford şi Mazda, deoarece trage extrem de bine. Deşi Hilux pune la bătaie 171 CP, cilindreea mare şi valoarea accizelor inhibă. Sistemul de tracţiune integrală ar veni categoric de la Mitsubishi, model care oferă cea mai complexă cutie de trasfer.
Fapt liniştitor, căci nu ştii niciodată ce te aşteaptă în faţă. Aşadar, aş miza pe robusteţea şi generozitatea interioară puse la dispoziţie de Toyota Hilux. Vis-a-vis de accesibilitatea în offroad, trebuie optat pentru unghiurile oferite de Mazda BT-50. Şi la toate aş adăuga preţul modelului indian, care doar atîta are bun, dar, pus în balanţă cu ceea ce oferă, acesta devine exorbitant.
Cum însă în practică nu se găseşte un model precum cel imaginat de mine, iar dacă ne-am apuca de mixat maşini cel mai probabil am obţine un monstru, rămîne să ne mulţumim cu ce oferă piaţa. Un model care să se impună categoric în faţa tuturor nu există, cert este însă că TATA ocupă ultimul loc, de fapt nici pe acela, deoarece e mai mult o curiozitate cu patru roţi.
Ar trebui să stabilim totuşi o ierarhie, chiar dacă nu-i uşor de făcut aşa ceva. La generaţiile vechi ale acestor modele lucrurile erau clare, departajarea se făcea după criterii bine definite. Azi, în schimb, parcă nu mai sînt aşa de mulţi cei care îşi cumpără un pick-up ca să schimbe relieful. Pick-up-ul a devenit mai degrabă un model recreaţional.
Unul care nu a renunţat la robusteţe, dar a învăţat că e bine să ai grijă de la ce firmă te îmbraci şi să nu neglijezi igiena personală. Din acest punct de vedere, L200 marchează puncte importante, este undeva sus, poate chiar pe primul loc. Însă tot la capitolul divertisment, pierde ceva puncte din cauza benei de dimensiuni reduse, care nu-ţi permite să iei cu tine nici măcar un ATV de mici dimensiuni.
Undeva pe aceeaşi linie se situează Ford, Mazda şi Toyota. Fiecare cu plusuri şi minusuri, dar, în medie, la acelaşi nivel. Dacă am privi lucrurile din punctul clasic de vedere, poate că pe primul loc s-ar situa Toyota, urmată relativ aproape de Ford, Mazda şi Mitsubishi.
Interesant este că atunci cînd tocmai credeai că ai găsit modelul potrivit, îi descoperi un mic neajuns enervant, pe care celelalte nu îl au. Oricum, primordial în alegerea unui astfel de model ar trebui să fie volumul benei, performanţele offroad, motorizarea şi sistemul de tracţiune integrală.
Recunosc că, de fiecare dată cînd întîlnesc în trafic un pick-up, dezvolt un sentiment amestecat, de admiraţie şi invidie, fapt valabil indiferent de bolidul în care mă aflu, fie el M3 sau S Klasse. Să explic motivul nu pot, dar am curajul de a spune că o mare parte dintre conducătorii auto încearcă acelaşi cocktail emoţional ca şi mine.
Să fie oare acest pick-up o punte de legătură între om şi arhaicul de care încearcă să se debaraseze urcînd pe scara evoluţiei, dar de care este încă legat ombilical? Cine ştie? Interesant e că pick-up-ul a fost impus de americani, o naţiune despre care gurile rele spun că ar avea la origine, printre alte persoane, şi nişte bandiţi care nu se mai împăcau nici cu aerul şi nici cu legea de pe Bătrînul Continent. Prin urmare, nişte indivizi care au ridicat pragmaticul la rang de cult.
Din simţul practic americănesc s-a născut şi pick-up-ul. Europenii, mai “rafinaţi”, au respins iniţial această formă de manifestare a automobilului, pentru ca în final să o accepte în felul lor, adică mai bine exprimată. Dintr-un naţionalism de… continent, afirm că obiectul care se numeşte pick-up în Europa este mult mai de încredere decît cel din America, pentru că acolo vorbim deja despre nişte camioane camuflate în utilitare.
În Lumea Nouă, s-a ajuns la un veritabil declin genetic. Prin urmare, pick-up-urile veritabile sînt de găsit în altă parte decît în America.
Am scos la treabă cinci atelaje – patru dintre ele deja nişte mici legende, iar al cincilea un indian ai cărui părinţi manifestă puternice tendinţe “imperialiste”. Şi nu am făcut ceea ce aţi fi tentaţi să credeţi, adică să ne ducem prin offroad şi să ne mocirlim ca nişte copii care au pus mîna pe cîteva jucării capabile. Am urmat chemarea străbunilor şi ne-am dus la stînă.
Ca într-un fel de baladă Mioriţa, dar una în care nimeni nu-i mai pune gînd rău “celui moldovan”, aranjîndu-i vreo întîlnire cu astrele. Pentru a preveni din start orice tendinţă de comportament neadecvat, am invitat alături de pick-up-uri şi o băciţă, care a cam bulversat pacea ancestrală a păstoritului.
Am avut în test doi fraţi gemeni, Ford Ranger şi Mazda BT-50. Ambele maşini încearcă de ceva vreme să le demonstreze românilor că sînt de încredere, dar nu le prea iese acest lucru, dovadă cifrele de vînzări, dar şi performanţele pe care le reuşeşc alte două maşini din test: Toyota Hilix şi Mitsubishi L200.
Insuccesul de pe piaţă îl putem pune pe seama lipsei de promovare, deoarece în rest modelele nu prea au motive să-şi plece privirile în faţa concurenţei. Mazda reprezintă latura feminină în această familie, în timp ce Ford-ul este vlăstarul care a moştenit caracteristicile masculine. A alege între cele două este doar o chestiune de gust, diferenţele făcîndu-se remarcate doar la designul exterior.
În rest, cele două modele sînt identice: aceeaşi motorizare, aceeaşi cutie de viteze şi de transfer, acelaşi interior – cu mici tuşe care individualizează modelul şi sînt specifice brandului. Ceea ce reprezintă un atu în cazul uneia este atu şi în cazul celeilalte, lucru valabil şi pentru defecte.
Mitsubishi L200 a rupt-o oarecum cu linia pick-up-ului clasic, acel utilaj pătrăţos şi relativ sumar echipat, dar de nădejde. Designul exterior te poate induce în eroare, făcîndu-te să crezi că ai în faţă un model firav, care ar vrea să pară altceva. De fapt, L200 este un cîine blînd care muşcă rău – desigur, din orgoliul concurenţilor.
Sub o caroserie elegantă, bună de scos la plimbare mai peste tot, nu doar pe şantier, se ascunde o parte tehnică de excepţie. Impresionează sistemul permanent Super Select 4 Wheel Drive, care recomandă maşina şi pentru escapade offroad ceva mai dure. Dacă se umblă puţin la suspensie, se aleg nişte pneuri speciale şi se montează un troliu, se poate concura la nivel de amator într-un campionat de gen.
În altă ordine de idei, L200 are cel mai atipic interior pentru un pick-up. Extrem de prietenos din punctul de vedere al designului, el te duce cu gîndul la ambianţa dintr-un model de clasă superioară.
Un alt nume greu al acestui segment este Toyota Hilux, deja un brand separat. Niponul a mai renunţat la aerul spartan din trecut şi a devenit ceva mai cald, fapt ce îl califică în poziţia de automobil unic pentru o familie. Aerul pragmatic este camuflat discret sub designul elegant al exteriorului. Tot la capitolul pragmatism, Hilux marchează puncte importante cu cea mai mare benă.
Interiorul este vast, cu toate elementele supradimensionate, modelul fiind singurul care ar putea fi condus fără nici o problemă cu mănuşi de protecţie de şantier. Toate butoanele sînt mari, iar comenzile de asemenea, aşa că nu prea ai cum să rătăceşti vreo funcţie.
Despre ultimul invitat în test vă pot spune că se numeşte TATA Telcoline Pick-up, că vine de undeva din India şi că este o idee mai rafinat decît o căruţă autohtonă. Teoretic, nu îmi pot explica de ce a fost omologat pentru drumurile noastre publice, dar trăim în România… La orice capitol, prefer oricînd în locul indianului un Jeep Willis din al doilea Război Mondial, dar cu detalii vom veni mai tîrziu.