Opel Astra – primii 1500 km

Ori de cîte ori ieşi pe frontul rutier urban, ai parte de “surprize”, fie că este vorba despre un distribuitor miserupist care-ţi taie calea cu o dubiţă, despre o femeie mereu parcată trei sferturi pe carosabil sau despre cei pentru care dreapta înseamnă deseori stînga. Doar că, atunci cînd te afli într-o Astra, poţi cîştiga lejer un concurs de evitare a indivizilor autointitulaţi regi ai şoselelor, parcărilor şi străduţelor. Frîna foarte precisă este predictivă, aşa încît ai impresia că tot ansamblul răspunde mai degrabă situaţiilor ilustrate în creierul tău, decît gestului reflex de autoconservare.

Oricînd am solicitat asistenţa sistemului de siguranţă activă (discuri faţă-spate), am trăit senzaţia dubioasă că mi-au fost interceptate gîndurile, mai ales cele legate de promptitudinea ABS-ului. În corespondenţă cu frînele extraordinare, direcţia acestui Opel poate ocoli sportiv orice obstacol. De la volan, via cremalieră, pînă la roţi, intenţia ta de a vira este transmisă fidel pe suprafaţa de rulare. Bracarea facilă în spaţiile restrictive migrează la una sport atunci cînd te saturi de conformism şi contrezi unghiurile de atac ale curbelor.

Este o joacă să o dresezi şi nu te poate înşela în decizii. Volanul căptuşit cu piele îţi şopteşte vizual că Astra poate mai mult decît arată la prima înfăţişare, scaunele reglabile pe toate axele sînt foarte comode, iar pedalierul pare sensibil pînă şi la atingerea unui fulg. Nu putem trece însă cu vederea condiţia premergătoare schimbării de direcţie în traficul urban, semnalizarea – la fel de confuză din cauza sistemului Opel, care readuce maneta în punctul nul pe perioada manevrei.

Cei 4,29 metri lungime îi sugerează cumpărătorului mult spaţiu interior în favoarea celor “pedepsiţi” pe locurile din spate. În urma unui test ad-hoc, am observat că, oricît de comod şi ostil s-ar instala pe scaune cei din faţă, “vecinii” din spate pot călători într-o ambianţă relativ generoasă. Luînd în considerare segmentul în care se încadrează Astra, putem spune că aceasta îndeplineşte statutul de maşină pentru o semifamilie. Despre portbagaj (pînă cînd va tot fi portbagajul element-cheie în alegerea unei maşini la români?) nu vă putem spune prea multe, fiindcă nu ne-a interesat pînă acum. O vom face după Sărbători, cînd vă vom oferi detalii despre dimensiunile porcului adus de la ţară. Cert este că va fi fost pe ultimul drum (el, porcul).
Pînă de curînd, pentru mine, Opel Astra echivala cu o fiolă de Aslavital – leac revigorant pentru segmentul de populaţie senilă. Fie că era condusă de un veteran al şoselelor sau, dimpotrivă, de un proaspăt absolvent al şcolii de şoferi, Astra era cea mai comodă soluţie a românului “compact”. Omniprezentă pe drumurile naţionale, această opţiune a majorităţii a devenit poate mai populară chiar şi decît rivalul direct Golf.

Pînă să ajung la dealerul care ne-a încredinţat maşina pentru testul de anduranţă, nu mă urcasem niciodată într-un hatchback Astra. Experimentam emoţiile unui virgin înaintea primului act sexual cu o “individă” deflorată de zeci de mii de posesori. Senzaţia s-a consolidat mai ales după ce am citit într-un cotidian că Opel şi alte trei mărci îşi adjudecaseră o mare felie din piaţa auto în urma programului “Rabla”. Era de la sine înţeles că mulţi dintre foştii deţinători de Dacii optaseră pentru “steluţa” concernului GM.

A fost însă o prejudecată. Deşi este omniprezentă în parcul auto colectiv, Astra (versiunea de echipare Cosmo) poate oferi la orice oră senzaţii unice, înlănţuite şi semipoluante, datorită motorizărilor sugestiv intitulate ECOTEC. Odată ce calci pragul maşinii, apreciezi contactul fin al materialelor de foarte bună calitate, care fac din ea un combatant aprig în divizia compactelor. Consola centrală este preluată, genealogic, de la Vectra, lăcuirea ei suplimentară rafinează mult decorul, iar fermitatea cadranelor din bord emană eleganţă şi robusteţe.

După îndelungi momente de lămurire cu scrollwheel-urile (două principale), le-am dibuit toanele şi mi-am selectat un CD cu MP3-uri relaxante (Slayer, Sepultura, Cannibal Corpse şi alţi clasici). Dorind să confere exagerat de multă ergonomie în suprafaţa consolei, cei de la Opel s-au străduit cam mult să simplifice controlul total prin intermediul butoanelor circulare, uneori peste măsură de enervante. Nu contează că încerci să schimbi postul de radio, să direcţionezi aerul cald/rece ori să setezi temperatura acestuia – rezolvi totul dintr-o rotiţă atotputernică. Riff-urile agresive nu mi-au dat răgaz, aşa că am încadrat hatchback-ul în specificul acestui gen muzical.

Pe jurnalier se putea citi vîrsta fragedă a maşinii, 30 de kilometri, aceeaşi ca pe contorul principal. Mi-am dat seama că, indiferent de stilul adoptat, pistoanele care mai alezează un pic în cilindri şi uleiul încă impur din pricina ultimei doze de şpan nu-mi vor permite să trag concluzii corecte după primele zile scurse la volanul maşinii. Chiar şi-aşa, schimbate în cel mult 3.000 rpm, vitezele au avut vigoare şi o bună parte a celor 115 CP din motorul de 1.600 cmc au răspuns instantaneu acceleraţiei.