În gama constructorului francez nu poţi arăta cu
degetul modelul care a stat la baza acestui coupe-cabriolet. Şi
asta pentru că în segmentul compact această versiune de caroserie
practic este un model aproape gândit şi proiectat de la zero.
Megane CC mai are doar partea frontală comună cu restul gamei
compacte a constructorului din hexagon. Din dreptul montantului A
practic vorbim de altă maşină. Au fost redesenate şi oglinzile
retrovizoare. Renault a ales pentru CC aceiaşi soluţie pentru
acoperiş ca la a doua generaţie, unul metalic escamotabil.
A fost păstrată ideea plafonului din sticlă care asociat cu
luneta generos dimensionată oferă enorm de multă lumină naturală în
habitaclu chiar şi la un rulaj acoperit. La volan ai senzaţia că
rulezi în permanenţă cabrio, ceea ce aduce un plus de şarm
modelului. Modelul îşi pierde puţin din identitate Megane la partea
din spate, acolo unde geometria stopurilor care îmbracă colţurile
caroseriei nu prea se regăseşte în gamă. Designul lui Megane fiind
caracterizatla actuala generaţie de fluiditate şi mai puţin de
rigoarea liniilor drepte.
Şi ca la orice coupe-cabriolet din segmentul compact există o
mică fractură în linia laterală, consola faţă parcă nu îşi are o
continuare firească, nu se integrează cu restul liniei. Iar pentru
a înţelege modificările aduse pentru a creşte rigiditatea
caroseriei vă spun că Megane CC 1.4 TCe are o masă de 1.575
kg, în timp ce hatchback-ul cu cinci uşi, aceiaşi motorizare şi
nivel de echipare are doar 1.280 kg. Un plus de aproape 300 kg. Şi
totuşi Floride, de unde?
După lansarea unor modele vedetă postbelice – maşini
precum Renault Celtaquatre, Viva şi Nerva Sport – Renault a lansat
Floride în 1958. Obiectivul principal al companiei era să
reintroducă un cabriolet, care fusese un element distinctiv al
gamei sale. Bazat pe limuzina Dauphine, Floride îmbina
exuberanţa caracteristică anilor ’60 cu stilul chic tipic
franţuzesc. A fost disponibil într-o gamă de culori
strălucitoare, elegante, cu opţiuni pentru finisaje care erau atât
îndrăzneţe, cât şi rafinate.
Acum, prin seria limitată Mégane Coupé-Cabriolet, Renault
propune o reinterpretare modernă a spiritului modelului renumit în
anii 60′, Renault Floride. Floride înseamnă pentru Megane CC un
stil elegant, chic şi rafinat. Este evocat de: culoarea
exclusivistă, Ivoire Floride, o nuanţă vintage pastelată, delicată
şi luminoasă, jantele de aluminiu de 17 inch, cu efect diamantat.
Acestea sunt vopsite în ivoire – amintind de pneurile cu talon alb
cu care erau dotate modelele anilor ’50.
Acelaşi interior, în linii mari, al gamei Megane, doar că în
cazul Floride el este puternic personalizat. Vei găsi doar două
culori în habitaclu: roşu şi ivoire. Tapiţeria este o combinaţie de
piele roşie şi material textil. Numele seriei limitate apare
caligrafiată în stil retro pe planşa de bord, iar pe covoraşe şi
bila schimbătorului de viteze este inscripţionată monograma „f”.
Lângă levierul schimbătorului de viteze ve/i descoperi şi o plăcuţă
pe care este marcat numărul exemplarului.
Cabrioletul încă face
parte din lucrurile exotice în România. Este încă un moft în opinia
marii majorităţi, dar
poate mai dureros este faptul că dintre cei care aleg o astfel de
caroserie principala raţiune
este epatarea. Probabil şi
percepţia mea
este inundată de stereotipuri, dar în mod cert m-am săturat de
cabriolete conduse la 42 de grade la 3 P.M. pe bulevardele
bucureştene
când frunzele gâfâie de caniculă, de cabriolete a căror caroserie
imploră milă sătule de vibromasajul provocat de sistemul
audio, şi mai
am destule imagini care să îmi irige stereotipurile.
Pe undeva
resping şi eu
ideea de cabrio în această ţară. În primul rând datorită prafului. Apoi ai mari
şanse
să te trezeşti cu
vreo flegmă în freză primită cadou de la vreun coleg de trafic care
nu a auzit de batistă şi
expectorează ca o vidanjă defectă.
Dacă ai scăpat
de flegmă nu ai nici o şansă
să ratezi mucul de ţigară,
poate nu te va lovi direct, dar în mod cert va ateriza prin
maşină,
suficient cât să-ţi
compromită tapiţeria.
Iubesc cabrioletul, în garajul ideal sunt vreo două, trei
exemplare, dar probabil l-aş scoate la aer când marea majoritate a „spectatorilor” dorm sau
aş alege
un traseu relativ pustiu, şi din fericire mai sunt astfel de drumuri în
România.