Test în premieră: Ford Mustang
La trei ani după ce Allan Mulally anunţă planul One Ford – cel de globalizare a produselor brandului – am ajuns în momentul în care să vedem debutul Mustang pe piaţa europeană. După cinci generaţii (desfăşurate de-a lungul a cinci decenii) de la apariţia sa pe lume, Mustang spune „Hello, Europe!” în mod oficial. Şi nu o face precum un yankeu pe un tărâm exotic, ci ca un american deja adaptat mediului cultural european.
Ajungi să conchizi asta, însă, abia după ce îl conduci, căci designul păstrează, prin formele-i, fascinaţia muscle carului american. Este mai jos (cu 3,8 centimetri) şi mai lat decât în cazul generaţiei anterioare, şi un pic mai greu (tehnologia în plus aduce cu sine kilograme în plus), însă rămâne inconfundabil în ochii privitorului. Ai fi tentat să spui că generaţia anterioară era mai impunătoare prin masivitatea ei, comparativ cu fluiditatea caroseriei noului coupé.
Însă, văzut live, începi să-i percepi statura atletică. Iar cifrele confirmă. Ecartamentul punţii faţă a noului Mustang este mai mare cu 1,5 centimetri faţă de modelul anterior, în timp ce ecartamentul spate a crescut cu 7 centimetri. Însă caroseria a fost lăţită doar cu patru, împingând, astfel, roţile către laterale, pentru un plus de prestanţă. Sunt cifre mici, dar care au ca rezultat un efect puternic.
Şi nu este vorba doar despre musculozitate, ci şi despre o oareşcare eleganţă. Eliminarea montantului B aduce un plus de fineţe profilului maşinii, permiţând designerilor să modifice partea din spate (nivelul portbagajului a scăzut cu 7 centimetri) şi să plonjeze lin plafonul între şoldurile-i late. E genul de prezenţă de care te simţi atras, dar de care ţi-e oarecum frică, pentru că arată ca şi cum ar putea să-ţi dea cu leşin de la prima palmă. Nu prea ştii ce urmează să se întâmple înainte să te urci pentru prima dată în ea, aşa că stai cu cheile în mână şi îi admiri formele, alături de trecătorii care se opresc să-i facă poze.
La fel ca şi exteriorul, şi habitaclul maşinii a trecut printr-un proces (mai uşor, ce-i drept) de cizelare. Intenţia americanilor nu a fost aceea de a produce un interior cât mai pe placul europenilor, ci mai degrabă de a face un interior american cât mai bun posibil, pentru oricare dintre cele peste 100 de pieţe în care va fi comercializat. „Sprâncenele” reprezentate de flancurile superioare ale bordului sunt acolo, despărţite de consola centrală – pe care găseşti acum display-ul pentru sistemul de infotainment SYNC2.
În partea de jos a consolei centrale, sunt aşezate frumos câteva comutatoare, pentru comenzile importante – modul de comportament al direcţiei, modul de comportament al ansamblului propulsor, decuplarea sistemului de tracţiune şi avariile.
Un client obişnuit cu maşinile europene sigur va găsi câteva de spus despre materialele şi finisajele de la interior. Şi nu de bine. Trebuie doar să-ţi reaminteşti ce a avut în gând Ford – nu este o maşină europeană, este o maşină americană uşor adaptată pentru piaţa europeană. Şi să te uiţi la preţ. Aşa că cel mai bine apeşi butonul ăla caraghios inscripţionat cu Start Engine şi te bucuri de sunetul maşinii. Uhm, dacă maşina are V8.