TEST: Maserati GranTurismo Sport. Simfonie alpină în cheie sport

În primul rând, Maserati GranTurismo Sport întoarce cam trei mii de capete la hectar atunci când mergi cu el pe stradă. Partea frontală este inspirată de la MC Stradale, farurile sunt noi, iar întreg ansamblul arată răvăşitor – aşa cum nicio maşină germană nu a arătat vreodată. În plus, etrierele albastre supradimensionate sunt doar un semn că maşina asta trebuie să ţină sub control 460 de CP, puşi toţi pe puntea spate. Apropo, frânele par moi la început, dar muşcă tare din asfalt…

V8-ul de 4.7 litri a tulburat liniştea munţilor, dar senzaţia de a te da cu acest GT la 1750 de metri altitudine e una unică.

Problema cu maşinile italiene este că arată senzaţional, sună senzaţional, iau virajele senzaţional, însă în rest cam scârţâie din toate încheieturile atunci când le iei la puricat. Iar problema cu Maserati, în special, este că are o tradiţie atât de mare în spate, cu filosofii şi componente cu o istorie proprie, încât atunci când te urci într-unul poţi remarca încă cu ochiul liber că a fost o vreme când Citroën deţinea marca, sau că grupul Fiat încearcă uneori să reducă costurile acolo unde nu trebuie.

Nu priviţi consola centrală, nici galaxia de butoane, bucuraţi-vă doar de calitatea pielii…

E suficient totuşi să învârţi cheia şi să porneşti motorul pentru ca totul să se estompeze – pur şi simplu nu contează că vârsta interiorului se vede, atunci când de sub capotă se aude un muget scurt în stilul Formula1, urmat de o bolboroseală supărată a evacuării. Şi ăsta e doar demarajul. Următorul lucru pe care-l vei face va fi să apeşi butonul Sport şi să pleci de pe loc, zguduind ferestrele din jur şi făcându-i pe ceilalţi participanţi la trafic să se dea, speriaţi, la o parte.

Bestia asta avea nevoie de spaţiu, aşa că am dus-o acolo unde-i prieşte – pe drumurile pustii de munte, proaspăt asfaltate, la peste 1600 metri altitudine. Pe Transbucegi, dacă n-aţi auzit deja de el…

Drum strâmt pentru ditamai matahala, dar ah, senzaţiile pe viraje!!!

Deşi e o maşină grea, de 1.9 tone, GranTurismo ştie să fie fulgerător în succesiunile de viraje, doar vizibilitatea redusă de pe drumurile înguste româneşti domolind avântul şoferului. Totuşi, vorbim despre un GT, aşadar lucrul pe care-l vei aprecia cel mai mult este modul în care accelerează această maşină la ieşirea din viraje şi cum se aşterne la drum, cu mugetul aferent alungit pe măsură ce se schimbă vitezele. După 2-300 de km, simţi că abia începe cursa…

Combinaţia V8 pus pe puntea faţă şi tracţiune pe puntea spate duce la o maşină pur şi simplu încântătoare la condus. E adevărat, cutia robotizată te scutură la schimbările treptelor atunci când ţii pedala la podea, însă ştie să schimbe foarte repede dacă foloseşti modul Sport şi padelele din spatele volanului. Iar când auzi cum cântă motorul şi cât de rapid trece de la o octavă la alta, vei avea tendinţa de a te juca permanent cu padelele, până la satisfacţia maximă. Vai, nu-mi vine să cred că am zis asta…

Hai şi la stângaa, hai şi la dreaptaaaa… 

Apropo, există însă două maşini într-una singură. Nu vă închipuiţi că veţi avea sub voi o bestie greu de ţinut în frâu, căci nu e cazul: setările standard ale motorului permit plecările domoale şi silenţioase, astfel încât nimeni să nu remarce că se strecoară ditamai rechinul pe lângă ei. Aceasta ar fi Frumoasa din acest duet, căci dedesubt zace de fapt Bestia. Iar Bestia se eliberează prin apăsarea butonului Sport de pe consolă, buton care face diferenţa între o maşină sport normală şi una fenomenal de melodioasă la orice viteză.

Asamblat de meşteri artizani italieni spre satisfacţia ta supremă. Aici zace BESTIA

Apasă-l şi vei fi imediat răvăşit – laolaltă cu toţi cei din jur pe o rază de 20-30 de metri – de cea mai frumoasă simfonie motorizată pe care mi-a fost dat să o aud în şapte ani de teste auto. Nu, să nu credeţi că exagerez, de fapt chiar nu pot reda în suficiente cuvinte cât e de plăcut să simţi cum undele care răzbat de la motor intră în tine, în pieptul tău, în craniul tău, în plămânii tăi, în mintea şi sufletul tău – şi asta pe cel puţin două octave, cu schimbări, gemete, oftaturi şi urlete prelungi, în funcţie de ce faci cu pedala de acceleraţie. Atât de frumos sună, încât o simplă plecare de pe loc cu schimbatul treptelor 1-2-3 fără a depăsi viteza legală din oraş va fi întâmpinată cu zâmbete de toţi cei din jur – nu vorbim aici de răgetul enervant al unui motor ambalat în 12.000 de ture sau de tunetele exagerate ale unor evacuări forţate, vorbim de artă pură, de o cascadă de zgomote care, legate cu designul nemuritor al maşinii, te vor lega pentru totdeauna de Maserati şi te vor face să uiţi toate imperfecţiunile maşinii.

Sună la fel de bine precum arată. Cum poţi să nu te îndrăgosteşti de aşa ceva?!

Apropo totuşi de imperfecţiuni. Interiorul are materiale de bună calitate, dar designul te trimite cu gândul la epoca de patronat Citroën. Poziţia la volan este excepţională, iar spaţiul e suficient pentru 4 adulţi, însă în rest, dacă vreţi să ajungeţi în modernitate va trebui să priviţi spre Ghibli şi Quattroporte, care deja te vor răsfăţa şi la acest capitol.

Aş dori din toată inima ca în România să fie asfaltate la fel de bine o mulţime de alte drumuri, demne de un GT – mai largi, mai domoale, dar la fel de frumoase. Totuşi, chiar şi pe platoul Bucegilor, GranTurismo mi-a explicat de ce există clienţi care dau 140.000 de euro pe o maşină care are deja şase ani vechime. Pentru că este o maşină în care tu interpretezi un solo la volan, iar maşina te acompaniază cu o orchestră întreagă de senzaţii şi sunete, indiferent că vorbim de succesiunile de curbe abordate tare, de liniile drepte parcurse cu pedala la podea sau de rularea la un relanti bubuitor în oraş.

O sportivă la înălţime. La propriu. Şi la figurat.

Căci indiferent ce faci cu un Maserati GranTurismo, nu doar că vei atrage atenţia tuturor, dar vei fi admirat pe măsura frumuseţii clasice a acestei maşini. Totul e ca, dacă ţi-o permiţi, să ştii să o apreciezi cum se cuvine. Cu moderaţie şi la nesfârşit.

Pagini: 1 2