TEST: Dacia Duster facelift 1.5 dCi. În căutarea zăpezii

Dacia Duster este, în acest moment, cel mai de succes model al grupului Renault-Nissan. Nu spun vorbe mari, iar cârcotaşii n-au decât să behăie cât vor: Duster rupe la vânzări pe segmentul său, şi asta încă pe o piaţă care se fereşte încă – pe nedrept – de produsele româneşti. Normal, mă refer la piaţa occidentală, nu la cea din România, acolo unde maşinile SH fac legea.

Poate acesta este şi motivul pentru care faceliftul lui Duster nu a adus foarte multe lucruri noi, ci exact atâtea câte trebuiau (mă rog, cu excepţia unui motor de 1.6 litri 130CP turbodiesel pe care l-am fi vrut ca opţiune de top, dar asta e altă discuţie). Nu mai intru în detalii, pentru că am examinat într-un articol precedent noutăţile de pe Duster facelift, dar am şi testat versiunea de 1.2 litri în Franţa. Pe scurt, maşina are faruri noi şi mai sexy, elemente noi de design, iar interiorul are o planşă de bord nouă, care include în opţiune şi ecranul color tactil cu navigaţie, precum şi scaune noi, semnificativ mai confortabile decât la vechiul Duster.

Sunt tânăr, Doamnă… cum era?

Întrebarea este: le ştie la fel de bine atunci când nu mai are asfalt sub roţi? Ne-am propus să aflăm asta, aşa că am luat-o spre munte, pe direcţia Bolboci – Piatra Arsă. De ce? Ca să-l găsim pe Yeti, iată de ce. Mai precis, am luat şi un Yeti cu noi (nu modelul nou, din păcate), doar pentru a fi siguri că în caz de ceva putem ajunge înapoi acasă.

Două crossovere puse pe urcat munţii. Pe asfalt. Da’ ce credeaţi?!

Acum, să nu trageţi concluzia că Yeti ar fi mai bun decât Dusterul în teren accidentat, căci nici nu se pune problema. Duster are capacităţi de trecere mult superioare, cu cele 30 de grade ale unghiului de atac (doar 18.8 la Yeti) şi cele 36 de grade ale unghiului de degajare (17.9 la Yeti), ca să nu mai vorbim de cei 21 de centimetri cât are Dusterul garda la sol, faţă de cei doar 18 ai lui Yeti. Dar asta nu înseamnă că nu e mai bine să ai încă o maşină cu tine, gata să te tragă cu şufa dacă faci prostii. În plus, Yeti ne-a servit drept etalon pentru crossoverele normale pe care le poţi cumpăra de pe piaţă, care sunt mai degrabă dedicate asfaltului decât ieşirii în teren accidentat.

La insistenţele lui Mihai, fotograful, am încercat să dăm Dusterul de-a latul. N-am reuşit, se pune singur pe trasă

Drumul făcut de noi ne-a permis să remarcăm încă o dată plusurile şi minusurile lui Duster. În primul rând, pe şosea Duster rămâne inferior unui crossover obişnuit, dar superior unui offroader veritabil, pentru că este un compromis foarte bun între o ţinută de drum corectă pe asfalt şi una bună în offroad. Suspensiile şi trenul de rulare te vor ţine mult mai bine pe drum decât în cazul majorităţii maşinilor pregătite de offroad, iar turbodieselul chiar are ceva vână, cei 110 CP fiind aproape suficienţi pentru a urni masa de 1.4 tone din loc cu destulă lejeritate. Aş fi vrut în continuare să poţi opta şi pentru minunatul 1.6 litri 130 CP şi o să insist pe tema dată până când Dacia va considera potrivit să includă acest motor deja existent în gama Renault şi pe Duster, unde ar fi absolut perfect raportat la dimensiunile şi greutatea maşinii.

Nu e nicio legătură între această poză şi cea de deasupra. Jurăm!

Duster devine supărător doar pe viraje, acolo unde se înclină periculos de mult – aici Yeti este clar superior, la fel ca toate celelalte crossovere care au asfaltul în minte. De asemenea, performanţele dinamice nici nu suportă comparaţie, Duster fiind în zona leneşă, de tractoraş, pe când Yeti zburdă dezinvolt.

Interesant este însă că odată ce apar denivelările, Dusterul nu doar că se va ţine bine după Yeti, dar îl va şi depăşi, dintr-un motiv foarte simplu – pe drumurile cu gropi, suspensiile lui Duster înghit fără să crâcnească orice li se aruncă în faţă, fără ca şoferul să fie aruncat încoace şi încolo, fapt care îi permite o viteză superioară celorlalte crossovere. Acestea din urmă, inclusiv Yeti, te vor zgâlţâi bine de tot pe astfel de drumuri, chiar dacă garda la sol va fi în general mai mare decât la un hatchback clasic.

Drumul spre Bolboci e încântător chiar şi iarna. E mai bine în Duster pe el!

Odată ajunşi în zona de macadam, am mai remarcat un atu al lui Duster – nu simte deloc – dar absolut deloc – pietrele. Acolo unde pe şosea ai fi dorit ceva mai multă fermitate din partea direcţiei, aici apreciezi faptul că volanul nu ţi se smuceşte în mâini, dar şi că ţi se comunică totuşi ce ai sub roţile faţă. Pe zăpadă tasată, Dusterul rămâne mai stabil decât Yeti, iar asta e de apreciat, pentru că de-aia îţi şi iei un Duster, la urma-urmei, nu?

Aşa, faceţi mişto de numărul de înmatriculare! Dar observaţi şi farurile noi. Sunt mişto, nu?

Am mai băgat încă o dată de seamă că scaunele noi sunt semnificativ mai confortabile decât cele de dinainte şi că oferă un sprijin lateral mai bun, dar în continuare insuficient. E şi mult mai linişte în habitaclu, atât datorită insonorizării mai bune, cât şi a faptului că scaunele noi nu scârţâie, iar plasticele de la bord (au aceeaşi calitate ca şi până acum) sunt bine asamblate. Am apreciat şi spaţiile de stocare noi din bord, în care au încăput lejer mănuşile şi, la nevoie, chiar şi aparatul foto. Cotiera, în schimb, e penibilă. A, iar poziţionarea comenzilor geamurilor pe portiera şoferului (o veste foarte bună) este compensată în rău de faptul că pe portierele spate butoanele sunt atât de prost poziţionate încât deschizi de repetate ori geamul cu cotul. Păcat. Navigaţia este situată prea jos (am mai spus asta), dar sistemul este suficient de bun şi merită banii.

Stop joc. La dreapta era troianul cu pricina. Pasionaţii de off-road au bufnit în râs când am zis că vrem să trecem…

În fine, odată ajunşi pe platoul Bucegilor, am dat şi de stratul de zăpadă cu gheaţă de care ne temeam la începutul călătoriei. Aici diferenţa o fac două lucruri: anvelopele şi garda la sol. Cum anvelopele nu erau cu ţinte, degeaba ai un sistem 4×4 capabil să trimită 50% din cuplu pe puntea spate, căci nu te vei mişca din loc pe gheaţă. Puntea spate intervine doar atunci când tracţiunea pe puntea faţă se pierde, iar dezactivarea ESP-ului e o condiţie necesară atunci când intri în zăpezi mai mari. Aici e greu să observi o diferenţă semnificativă care să ţină strict de trenul de rulare între Duster şi celelalte crossovere, chiar şi dacă Duster are posibilitatea de a bloca distribuţia cuplului în mod egal pe cele două punţi. Dimpotrivă, garda la sol ne-a ajutat să spulberăm troienele de zăpadă de pe drum, acolo unde Yeti chiar avea nevoie să găsească liber în faţa sa.

Chiar atât era zăpada… Pe aici trecuse camioneta. Noi… mai tango!

Tocmai începusem să fim euforici că vom ajunge să „bem” o ciorbă la Piatra Arsă, când am dat de un troian de peste 1 metru înălţime şi vreo zece lungime, pe care îl negociau cu greu două maşini cu mult mai bine pregătite pentru aşa ceva. Adică îl abordaseră la lopată, căci cu zăpada mare nu te joci, orice agregat ai avea în dotare.

Hai, că trecem şi noi! Zăpadăăăă!

După ce una dintre camionete a trecut şi a plecat spre Babele, un mic drăcuşor din noi ne-a spus că e cazul să vedem dacă Dusterul se poate înfige pe urmele lăsate de ea prin zăpada mare, aşa că l-am lăsat pe Yeti să privească sfios de undeva de jos, ne-am făcut roată şi l-am pus pe Oraan să încerce. Şi a încercat! Cu avânt, cu un mic drift care să-i permită să aibă cuplu maxim la ieşirea din micul viraj făcut chiar în mijlocul troianului, cu…

Oops…

Acum, e inutil să încerci să faci asta dacă garda ta la sol nu-ţi permite să fii deasupra zăpezii, pentru că oricât de capabil e sistemul 4×4, dacă ai pus maşina pe burtă, acolo rămâi. Iar dacă uiţi să decuplezi şi ESP-ul, urmează niscai minute de fitness, baby, fitness!

Degeaba. Hai că ieseeeeee!

Douăzeci de minute mai târziu, reuşeam totuşi să scoatem Dusterul din troianul de zăpadă fără a fi nevoie să-l tragem înapoi cu şufa, ci doar prin forţe proprii.

Nici nu vă închipuiţi ce bine te simţi când treci peste mormanele de zăpadă pe unde ţi se spusese că nu vei reuşi sub nicio formă!

Pa, pa, Yeti! Niciun alt crossover nu ar fi trecut pe aici. Asta e diferenţa între Duster şi restul.

Prilej pentru jumătate de redacţie să spere că ne vom continua drumul spre Piatra Arsă, iar cealaltă jumătate să ordone nervos să ne întoarcem la Bolboci, prin acelaşi troian de zăpadă, ca să fim siguri totuşi de sfânta ciorbă. Aşa că ne-am întors, restul drumului fiind sub zăpadă. Nu de alta, dar sus e friiig!

E timpul pentru o poză de grup. Dusterul e suficient de mic să nu se vadă. E totuşi un crossover

Una peste alta, cu puţin ajutor din partea lopeţilor şi a braţelor, Dusterul se poate deplasa şi prin zăpada de la 1800 de metri altitudine, chiar şi atunci când e încălţat doar cu roţi de iarnă. Deja ştim că poate face acest lucru şi prin râuri sau prin bălţi de noroi, însă cuplul de 240 Nm e uneori insuficient pentru a putea mai mult, şi anume să urce spre zona aia mai rarefiată a maşinilor care îşi pot croi cărare prin puterea roţilor, iar nu a braţelor. Exact aici ar veni mănuşă cuplul de 320 Nm al motorului de 1.6 litri, se aude, Dacia?

Hai, înapoi prin cărarea deja făcută. La întoarcere n-a mai fost nevoie de braţe şi lopeţi

Sunt cârcotaş. Motoraşul de 1.5 litri şi 110 CP este numai potrivit pentru un crossover cu abilităţi off-road decente precum Duster, iar garda la sol nu putea fi mai mare – când pui maşina pe burtă pe zăpadă sau noroi, aia e, stop joc, te dai jos şi dai la lopată. Să mai spun că celelalte crossovere – inclusiv Yeti – nici n-ar fi trecut de primii metri?

La întoarcere am folosit Yeti-ul, doar pentru a ne blestema zilele – ciorba ni se legăna în toate direcţiile, pentru că dacă Dusterul nu simţea nimic pe denivelări, Yeti-ul ţopăia voios aruncat de gropi. Treabă care a ţinut până la asfalt, acolo unde totuşi Yeti-ul a revenit în mediul său şi a lăsat Dusterul în urmă.

Pauză de test, cu cele două prietene. Bună fiecare, în felul ei

Una peste alta, nu ai ce diferenţe de natură tehnică să găseşti la Dusterul nou faţă de cel vechi, pentru că a rămas 99% la fel. Lejerele modificări aerodinamice şi bibilitul motorului au dus la scăderea cu 0.1 puncte procentuale a consumului mixt, în rest, celelalte ţin de percepţie, dar şi de îmbunătăţirile aduse insonorizării şi scaunelor. Te simţi însă mai bine în Dusterul facelift, tocmai pentru că aceste mici schimbări vin pe o maşină care era deja bună. Gadgeturile noi ajută şi ele, iar comenzile geamurilor pe uşa şoferului, sistemul de navigaţie, combinate cu pilotul automat şi comenzile auto pe un satelit aflat sub volan fac din Duster o maşină în sfârşit modernă.

Merită aşadar banii? Am mai spus-o şi o repet: ca maşină nouă cu abilităţi 4×4 Duster este imbatabil. Cei care vor fiţe, sau confortul superior pe asfalt oferit de crossovere, se pot orienta spre Yeti şi ceilalţi, aflaţi însă la mii de euro bune distanţă.

Acum arată şi mai bine, aşadar verdictul meu este simplu: recomand!