Opel Insignia 2.0 Turbo 4×4 – test în RO

Insignia este, în
general, o maşină confortabilă, chiar şi cu jantele de 19″ – graţie
sistemului de control electronic al amortizării, FlexRide. Care,
atunci când alegi modul Sport, face ca suspensia să devină tare,
într-adevăr. Nu aş putea spune că maşina este foarte
inconfortabilă, dar amortizarea este mult mai
seacă, iar pasagerii se simt mai zguduiţi decât în mod
normal.

Direcţia devine şi ea mai tare, lucru care, totuşi, nu este
însoţit şi de un feedback mai bun, Insignia păstrând un caracter
mai „american” în acest domeniu. Alegerea modului Sport mai are un
efect, de data asta vizual: luminile bordului devin
roşii. Iar, auditiv, faptul că schimbarea treptelor se
face la o turaţie mai mare nu poate decât să îţi convină.

Per total,
personalitatea sportivă a Insigniei nu este
exagerată, în principal din cauza cutiei de viteze
automate, care îţi răpeşte din plăcerea de a schimba treptele
manual.

Însă ce rămâne clar de apreciat este îmbunătăţirea
comportamentului maşinii la abordarea unui stil foarte
dinamic, pe măsura celor 220 CP afişaţi. Sunt sigur,
totuşi, că amatorii de liniuţe nu vor fi satisfăcuţi de cele 8
secunde necesare până la 100 km/h – tribut pe care Insignia îl
plăteşte sistemului 4×4 şi cutiei de viteze automate, deşi
diferenţa este de sub 0,5 secunde faţă de Insignia
Turbo cu tracţiune faţă şi cutie manuală.

Tot în modul Sport se remarcă şi bunele performanţe la
frânare, deşi, în caz de urgenţă, apăsarea puternică pe
pedala de frână de dimensiuni mari te aruncă violent înainte.
Stabilitatea pe traiectorie, în acest caz, este bună, iar în regim
intensiv, pe traseu virajat, rezistenţa la fading este una
normală, Insignia nefiind un etalon în această privinţă –
mai ales că transmisia automată presupune să apelezi foarte mult la
sistemul de frânare.

Mă aşteptam ca, apăsând pe butonul
Tour, Insignia să devină o barcă americană, dar aşteptările mi-au
fost înşelate. Înclinarea caroseriei în curbe este vizibilă
în primele momente, dar, dacă ai un tempo crescut,
unitatea centrală ajustează rapid taratura amortizoarelor şi scapi
de ruliul pronunţat.

N-aş putea spune că nivelul de confort este precum într-un
Citroen cu suspensie hidropneumatică, dar, chiar şi pe
piatră cubică, suspensia este suficient de confortabilă în modul
Tour. Rămânând în modul Tour, direcţia este moale, iar
răspunsul la acceleraţie unul normal. Dacă, totuşi, insişti cu
accelerările brutale, Insignia se va supune şi va renunţa la a fi
calmă, satisfăcându-ţi pofta de viteză, chiar dacă modul Tour
rămâne selectat.

Una peste alta,
modul Tour este mult diferit de modul Standard –
mai degrabă îţi oferă o foarte subtilă îmbunătăţire a confortului,
fiind indicat pentru cei care nu se grăbesc. Dar nu înţeleg de ce
şi-ar lua aceşti clienţi un Insignia aşa puternic, decât dacă vor
neapărat să beneficieze de sistemul 4×4, disponibil, deocamdată,
doar pe versiunile 2,0 Turbo şi 2,8 V6 Turbo.

În concluzie, ecuaţia Insignia + turbo + 4×4 + automată
= sport, dar nu la un nivel prea ridicat. Maşina rămâne
mai mult o berlină care apreciază stilul rapid, nu agresiv,
conferind o ţinută de drum foarte sigură şi mulţumitor de
confortabilă.

Aş aprecia că modul Sport este gândit să-l utilizezi mai
rar, atunci când vrei să îţi satisfaci nevoia de
sportivitate, fără a te aştepta la adrenalină în mod foarte serios.
Pentru asta există Insignia OPC, pe care îl vom testa
săptămâna următoare, pe Hungaroring. În rest, Insignia 2.0
Turbo 4×4 automatic este, pentru utilizarea cotidiană, o
maşină rapidă, numai bună pentru un businessman relativ grăbit, dar
amator de lux şi confort.

Lucruri care

îl costă mai mult sau mai puţin scump.

Pagini: 1 2 3 4