Mitsubishi Pajero – test in RO

Kilometri întregi de macadam tasat mi se aştern înainte şi
mă bucur că mă aflu într-o maşină care a traversat lumea în lung şi
în lat în diverse competiţii, în condiţii mult mai aspre ca aici.
Am 130 km/h şi acceleraţia lipită de podea.

Becul de ESP clipeşte nonstop, alimentarea este tăiată de
intervenţia acestuia şi deci viteza nu mai creşte aproape deloc,
pietrele lovesc violent scuturile de sub maşină şi am impresia că,
dacă nu corectez uşor din direcţie bolidul, voi supravira brusc şi
voi sfârşi în primul accident grav de pe autostrada A3.

Pajero este însă o maşină fantastică pentru astfel de condiţii.
Roţile de offroad mă ajută decisiv şi plutesc pe A3 ridicând în
spate o pânză de praf lungă de peste 10 metri. Spectacol total.
Puterea motorului de 3,2 litri a fost crescută la 200 CP, iar
cuplul motor are de acum 440 Nm.

Se simte o diferenţă faţă de vechea versiune de 170 CP şi 373 Nm,
mai ales pe reprizele când ai nevoie de putere. Şi sunt pe un drum
pe care trebuie să mă lupt cu pietriş, praf, nisip şi chiar pietre
în toată regula. Am nevoie şi de cinci CP sau Nm în plus.

Peisajul este selenar. Stânga-dreapta vezi câmp, celebrele câmpuri
româneşti pe care nu creşte nimic, iar înainte şi în spate observi
doar fundaţia viitoarei autostrăzi, evident în lucru, fără
finisajele de dinaintea turnării asfaltului. Când mă gândesc că
peste câţiva ani, cu voia Cerului, pe aici vom ajunge în cinci ore
la graniţa cu Ungaria, mintea mi se umple de nenumăratele avantaje
ale acestui proiect de autostradă.

Practic, trecând pe aici pe unde eu mă joc acum de-a
Paris-Dakar, cu plecare din Bucureşti ai putea ajunge la Viena în
opt ore. O normalitate pe care trebuia să o fi atins demult. După
aproximativ 15 minute de mers, mormane de nisip escaladate şi
depăşite, bălţi pline cu noroi rămas de la ultimele ploi curăţate
de apă, ajungem aproape de DN1, unde lucrarea se „înfundă” într-un
morman uriaş de pietriş. Pe aici nici Pajero nu poate trece decât
lăsându-şi în urmă spoilerele, pragurile şi diverse alte părţi de
caroserie.

Decid să mă opresc şi tot ce pot să fac este să sper că persoanele
care au puterea să impulsioneze construcţia de autostrăzi vor face
acest lucru cât mai repede şi eficient. Este inacceptabil să simţim
ce înseamnă mobilitatea auto a secolului 21 doar atunci când
părăsim ţara.

Drumuri mai bune, autostrăzi rapide şi servicii de
infrastructură-drumuri complete vor creşte şi vânzările de maşini,
şi traficul de marfă, deci vor impulsiona economia. Să curgă cu
asfalt!

A
treia autostradă a României este botezată evident A3, dar de fapt
vorbim despre Autostrada Transilvania, care va porni de la
Bucureşti şi va ajunge la graniţa cu Ungaria, lângă Oradea. Traseul
merge din Bucureşti spre Ploieşti, Braşov, Făgăraş, Sighişoara,
Târgu Mureş, Cluj, Zalău, Oradea.

Acesta este unul dintre cele mai controversate proiecte de
construcţie din România, discuţiile aprinse asupta finanţărilor şi
licitaţiilor întrerupând şi întârziind lucrările de nenumărate ori.
Cel mai mare segment al autostrăzii, cel de la Braşov la Borş, este
construit de compania americană Bechtel, iar restul segmentelor,
între Bucureşti şi Braşov, au fost contractate prin
licitaţii.

Este sâmbătă şi ne aflăm (aproximativ) la kilometrul 60 al
autostrăzii, în apropiere de Ploieşti. Camioanele companiei UMB
Construct, gazda noastră pe şantierul sectorului patru, transportă
de zor o mică parte din cei 12.000.000 m³ de balast şi piatră
spartă folosite la fundaţia întregii autostrăzi.

Praful ridicat de camioanele care circulă neîncetat a fost domolit
de apa aruncată de cisterne pe porţiunea de drum unde Vali
Porcişteanu, cu al său Mitsubishi EVO IX Rally Car, setat pentru
macadam, tocmai a depăşit 200 km/h.

Privesc cum praful se aşează şi pe maşina noastră – un Pajero 3.2
DI-D, de 200 CP şi 440 Nm, preparat pentru cele mai dificle
condiţii posibile (anvelope offroad BF Goodrich şi scuturi
Mitsubishi sub toată maşina) – şi parcă aş vrea să îl mai spăl o
dată. Dar nu are rost. Un alt camion trece pe lângă mine şi tuşesc
praf de parcă aş fi dormit în nisip toată noaptea.

Aici chiar se munceşte la greu. Sectorul pe care ne aflăm a fost
înfiinţat în 2007 şi se numeşte Moara Vlăsiei-Ploieşti. Aici,
autostrada va avea şase benzi de circulaţie, câte trei pe sens, iar
în dreptul localităţii Dumbrava, se va afla punctul de plecare al
autostrăzii Ploieşti-Focşani.

Mai departe, din segmentul Bucureşti-Braşov rămâne acum de licitat
sectorul Ploieşti-Comarnic. Până acolo, însă, cei de la UMB se
străduiesc să construiască cât mai mult până se termină banii.
Ghinion, finanţarea de la Guvern a fost blocată din nou şi astfel
finalizarea segmentului va avea loc abia în 2010, nu anul acesta,
cum era stabilit iniţial.

Încă tuşesc şi îmi dau seama cât de penibil sunt cu pantalonii mei
scurţi din in. Albi. Mă aflu pe un şantier în toată regula, unde
este mai mult praf decât după demolarea unei clădiri. Fundaţia pe
care vor sta straturile de asfalt arată acum ca un macadam foarte
bine tasat, adică, la peste 130 km/h, orice maşină începe să
valseze lent, ca pe gheaţă.

Imediat ce păşesc pe pragul lui Pajero pentru a mă urca la bord,
observ un indicator rutier de viteză maximă pentru tronsonul pe
care ne aflăm – 5 km/h. „Tare!”, mă gândesc şi încep să calculez
cam ce amendă ai lua în viaţa de zi cu zi dacă ai merge pe limitare
de 5 cu 150. Nu mai contează. Cuplez tracţiunea integrală şi mă
depărtez de locul în care am parcat iniţial. Nu voi merge către
Comarnic, mă duc exact în direcţia opusă, unde construcţia
autostrăzii este mult mai „virgină”.