Jeep Compass

În ceea ce priveşte interiorul, prima mea impresie cînd m-am urcat la volan a fost de deja-vu. Spun asta pentru că Daimler Chrysler a adoptat, cu mici diferenţe, designul interior de la Dodge Caliber (pe care l-am condus în urmă cu o lună) şi pentru Jeep Compass. Numai că în cazul maşinilor semnate de Jeep, maşini care s-au consacrat ca fiind mai degrabă off-road decît de stradă, interiorul robust nu pare ieşit din cadru, cum se întîmplă la Caliber.

În plus, Compass-ul a acordat ceva mai multă atenţie detaliilor, lucru pe care l-am remarcat din prima clipă. Întreg interiorul este pictat în culori deschise, de crem şi bej, ceea ce dă senzaţia de luminozitate şi spaţiu, capitol la care oricum maşina nu stă deloc prost.

Scaunele sînt îmbrăcate în piele, iar cele din faţă sînt şi încălzite, fapt care pe timp de iarnă se dovedeşte a fi extrem de util, mai ales pentru persoanele care, prin prisma job-ului, nu se pot încălzi cu ajutorul celor două pulovere pe care le-au îmbrăcat şi trebuie să se mulţumească doar cu o cămaşă şi un sacou. Schimbătorul de viteze este cromat.

Prin apăsarea unui buton, oglinda retrovizoare se adaptează momentului zilei, astfel încît pe timp de noapte şoferul să nu fie deranjat de lumina farurilor de la maşinile din spate. Un element de siguranţă, mai ales atunci cînd pe bancheta din spate se află copii, este acela că nu doar uşile pot fi controlate de şofer, ci şi geamurile – un buton le blochează automat şi numai şoferul le poate închide şi deschide.

Dincolo de toate aceste detalii, cel mai mult mi-a plăcut în interior trapa. Am ţinut-o deschisă o zi întreagă, mai ales că a fost ceva mai cald afară, şi am apreciat faptul că, în sfîrşit, pot să ţin un geam deschis dacă vreau fără să simt că e curent. Mi-am propus însă ca atunci cînd voi mai conduce o maşină cu trapă să fiu puţin mai prudentă şi să nu abuzez. Altă explicaţie nu am găsit la finalul respectivei zile, cînd butonul care închidea trapa a refuzat să mă mai asculte, iar aceasta a rămas larg deschisă. Bine măcar că nu a plouat pînă a doua zi.

A venit însă şi clipa în care a trebuit să dau cheile înapoi şi să închei experimentul pe care-l făcusem cu Jeep Compass. Am vrut să-mi demonstrez că mă pot dezobişnui de maşinile de oraş. Sau, mai exact, că, indiferent de maşină, fie că ea este de stradă sau de teren, cu tracţiune pe faţă sau pe spate, roşie sau albastră, mă pot obişnui cu ea.

Într-o săptămînă, Compass-ul ajunsese să fie ca un căţeluş pe care îmi doream să-l scot la primbare cel puţin de două ori pe zi, dar nici în aceste condiţii nu am fost convinsă că m-am adaptat la o maşină de dimensiuni mari. Asta pînă în clipa în care m-am urcat înapoi la volanul maşinii mele şi am constatat că mă simt stingheră, că este mică şi joasă şi că nu mai găsesc butoanele şi trapa acolo unde mă aşteptam să fie. Mi-a luat cam o oră pînă m-am obişnuit din nou cu ea.

Decizia de a-mi cumpăra o maşină mică am luat-o practic din instinct, fără să analizez nici o clipă alternativele. Adevărul este că mă simt extrem de confortabil în maşinuţa asta, care mă strecoară prin trafic chiar şi în cele mai “înguste” situaţii şi pe care o pot parca fără probleme pe străzile aglomerate ale Bucureştiului. Dar, trebuie să recunosc, a contribuit foarte mult la asta faptul că toate maşinile care mi-au intrat pe mînă pînă acum au fost maşini de oraş.

De curînd, însă, am renunţat complet la această obişnuinţă pentru o săptămînă. Cu o uşoară strîngere de inimă, mi-am tras maşina pe dreapta şi am decis să uit unde pun cheile în aceste cîteva zile. Motivul? Un Jeep Compass. Acesta mi-a atras atenţia în primă fază pe Internet, unde am urmărit cîteva clipuri video, de fapt reclame, peste care am dat întîmplător.

Scenariul era următorul: imaginaţi-vă străzile unui oraş, dar fără trafic şi fără alte obstacole, şi Compass-ul care goneşte în voie, urmărit de un robot compus din diferite elemente definitorii ale oraşului – semne de circulaţie, cauciucuri, biciclete, cabine telefonice, antene-satelit şi tot aşa. Şi, dintr-o dată, maşina devine un fel de jucărie pentru robot, o placă de skateboard într-unul dintre clipuri, transformînd astfel oraşul într-un teren de joacă.

Mi-a plăcut ideea, aşa că m-am urcat la volan, am reglat scaunul şi oglinzile, mi-am pus centura şi am pornit motorul. Prima întîlnire cu o maşină îţi poate lăsa uneori senzaţia de “wow”, dar aceasta păleşte pe măsură ce te obişnuieşti cu maşina respectivă; alteori, întîlnirea te lasă rece, după care, pe parcurs, maşina ajunge să te cîştige. În ceea ce mă priveşte, Compass-ul s-a încadrat în cea de-a doua categorie.

La prima vedere, maşina are un aspect robust. Pare mai degrabă pregătită pentru război, mai ales dacă este de culoare verde (acel verde la care ne gîndim atunci cînd rostim cuvîntul tanc), dar poate că, în opinia producătorului, trimite, metaforic, la un şofer care se aventurează în trafic ca şi cum s-ar duce la război. Totuşi, designul atît de criticat de specialişti a fost elementul cu care m-am obişnuit cel mai repede la Compass.

Şi nu a durat prea mult timp pînă cînd maşina a căpătat în ochii mei un aer prietenos şi chiar uşor sofisticat. Surprinzător poate, dar pînă la urmă cred că normal, mai ales că, potrivit celor de la Jeep, acest model este mai degrabă adresat femeilor, companionul său Patriot avînd rolul de maşină pentru bărbaţi.

Mai mult, “Compass-ul îi atrage pe şoferii care nu ar fi cumpărat în mod obişnuit un Jeep, pe cînd modelul Patriot este destinat fanilor acestei mărci, dar care poate nu şi-au permis un Jeep pînă acum”, după cum declara Michael Berube, director în cadrul departamentului de marketing al companiei.