Citroen Grand C4 Picasso – test

Greu, extrem de greu de vorbit despre aceasta masina, pentru ca este un cocktail de “una calda, una rece”. Linia exterioara respecta indeaproape reteta de mai sus, partea frontala justificand apartenenta la familia C4, insa spatele sfarseste intr-o banalitate inexplicabila. Sa gasim totusi argumentul in ratiunile ergonomice care au decis ca masina sa adaposteasca 7 persoane? La interior povestea incepe si se sfarseste in fata, pe locurile rezervate soferului si pasagerului.

Materialele sunt corecte, volanul cu butuc fix este o prezenta, tabloul de bord e ceva mai mare decat la C4, iar dispunerea informatiilor arata diferit, acum incluzand si turometrul, care nu mai e amplasat pe coloana de directie. La fel ca la C4, volanul abunda de comenzi, lucru deloc rau, dar necesitand o minima perioada de acomodare. De mare efect este parbrizul panoramic, care se intinde pana undeva deasupra locurilor fata. Nu inteleg amplasarea oglinzii retrovizoare de interior in mijlocul parbrizului, fapt ce determina “ratacirea” acesteia mai ales in zilele insorite. Pozitia la volan este corecta pentru o astfel de masina, scaunele sunt confortabile si uite-asa ajung sa pun contactul. Propulsorul 1.6 HDi de sub capota prinde viata. Descopar ca trage bine si la regimuri inferioare, cu toate ca este rece. Ceva cam zgomotos chiar si dupa ce s-a incalzit, dar asta e. Daca propulsorul ma bucura, si inca destul de mult, nu acelasi lucru il pot spune despre cutia de viteze, care imi da emotii la fiecare urcare si retrogradare in treapta: de data asta, voi nimeri oare treapta corecta?

In cele din urma ajung sa ma impac cu timoneria cutiei – putina determinare & forta si se rezolva. Rulez linistit prin Bucuresti, mai trag cu ochiul in stanga si-n dreapta sa vad daca lumea se uita la masina, da, se uita, semn bun pentru noul C4 Picasso, dar un coleg de trafic se decide sa-mi taie calea. Sar pe frana! Unde e frana? Piciorul a ramas blocat in bord. Transpiratie, si inca una rece, pentru ca in fisa postului nu scrie ca pot “rupe” masinile luate la test. Piciorul drept s-a blocat in partea inferioara a bordului, lucru inacceptabil. Totul se termina insa cu bine, in cele din urma gasesc pedala de frana si reusesc sa scap basma-curata.

Pentru a nu fi acuzat ca ma bazez pe o intamplare singulara, trebuie sa marturisesc ca aceeasi experienta neplacuta a trait-o si colegul Csabi. Bine ca nu a distrus bordul, pentru ca are si ceva ani de arte martiale si e mult mai decis ca mine in astfel de situatii.

Ar trebui sa va mai spun ceva despre dozajul franelor: mare atentie, orice mangaiere a pedalei poate fi o surpriza neplacuta pentru colegul de trafic din spate, care se poate opri in dumneavoastra. Ceva de genul: atunci cand nimeresti pedala, asigura-te ca masina franeaza! Despre locurile din spate, in numar de cinci, pot spune ca exista. Cele trei locuri mediane ofera un spatiu meschin la nivelul umerilor, iar cele doua din “portbagaj” sunt bune pentru copii. In schimb, modularitatea este de nota 10. O masina plina de controverse, la fel ca artistul care i-a imprumutat numele.