Germanii, cu generaţia anterioară de C, au fost primii care au încercat să ofere echilibrul de care vorbeam. Este clar că W203 a fost mult întinerit, dar parcă n-a respectat în întregime reţeta propusă. Asta nu înseamnă că a fost un eşec. Dimpotrivă, împreună cu variantele coupe şi combi, s-au vîndut în total mai mult de 2 milioane de exemplare. Totuşi, cine-şi propunea să cumpere ceva cu adevărat sportiv în acest segment era tentat să privească mai degrabă spre München sau spre Ingolstadt.
Estetic, într-o primă fază, vechiul C se încadra bine între modelele similare Audi, BMW sau Lexus, toate avînd caroserii rotunjite, clasice. Apoi, BMW a făcut un salt de o generaţie contestat, Audi a suferit un facelift uşor agresiv, iar Lexus, după dictonul “Cine rîde la urmă…”, a ieşit cîştigător cu noul IS.
Destul de tehno ca să fie pe placul generaţiei yuppie, emanînd lux şi nefiindu-i străină dinamica, sedanul japonez, mă repet, părea ideal pentru cei care voiau cîte un pic din toate. Deci, pentru generaţia W204, ştacheta a fost fixată sus, culmea, de către un model care abia a strîns 9 ani de existenţă, de-a lungul a două generaţii.
Noul C, ca un adevărat lup din Pădurea Neagră, nici să vrea n-ar putea să-şi schimbe năravul. Luxul defineşte această marcă, dar este curios că nimeni nu ridică sprînceana la faptul că grila Mercedes este prezentă pe o gamă foarte variată, care aduce cu a multor producători generalişti. De la supermini-uri de oraş, pînă la camioane grele, steaua din Stuttgart, strălucind mai tare sau mai slab, este prezentă peste tot. Aceste două elemente (grila şi steaua) sînt iscusit folosite pentru a defini dualitatea pe care conducerea mărcii a dorit să o facă lumii cadou. Cînd vezi sigla pe capotă, înseamnă că ai de-a face cu varianta mai liniştită, iar cînd aceasta atrage atenţia prin mărime (încadrată fiind în calandru), vei şti că acea versiune a fost injectată cu genele sportivităţii.
Modul în care a devenit C-Klasse o prezenţă mai mult decît dinamică ascunde un marketing foarte bine gîndit. Germanii profită de frumuseţea rară a maşinii pentru a ţi-o vinde începînd cu echiparea Avantgarde, de unde doar o treaptă mai duce pînă la “über-C” (din punct de vedere vizual): pachetul AMG. Dar să nu se sperie nimeni. Pentru banii în plus faţă de Classic şi Elegance, primeşti exact ce trebuie, adică o maşină transformată radical, însă fără a se fi exagerat, care atrage privirea doar cum o Alfa o mai face. Şi asta în condiţiile în care nu-i o capodoperă construită migălos, din tot felul de elemente desăvîrşite. Nici măcar nu-i o maşină agresivă. În schimb, este destul de hotărîtă pentru a trimite mesajul cît se poate de clar.
Farurile rotunde, ce se întrepătrundeau ca patru ochiuri de mic-dejun, au dispărut, lăsînd locul unora mai clasice, de forma lacrimilor, dominate de muchii ascuţite. Cele noi sînt puse în evidenţă de luminile de poziţie, amplasate în partea superioară. Asemenea unor sprîncene strînse, ele fac ca privirea merţului să fie agresivă. Grila este compusă din trei elemente cromate groase, ale căror reflexii reci, dar elegante, te distanţează la ani-lumină de ceilalţi participanţi la traficul cam gri al ţărişoarei noastre. Această compoziţie este completată de “aripioarele” farurilor de ceaţă, tot cromate, dar şi de muchiile (da, aţi ghicit: cromate) spoilerului faţă. În lateral lucrurile au fost mult simplificate şi, ciudat, silueta nu te convinge din prima că ar fi a unui Mercedes. Linia mediană urcă elegant, suprafeţele vitrate sînt împărţite simetric de stîlpul B, ai parte de crom în cantităţi îndestulătoare, dar, per total, nimic nu-ţi smulge un oftat admirativ. Unghiul în care decupează din aripi farurile este neobişnuit, dar interesant, în timp ce, făcînd acelaşi lucru, stopurile seamănă leit cu cele de pe a şasea generaţie de Honda Accord. C-Klasse din spate este cel mai neutru, cu linii clasice de Mercedes, ce-i drept, dar sterile.