Sergiu Nicolaescu

ProMotor: Cine selecta maşinile pentru filme?
Sergiu Nicolaescu: Eu le alegeam, fiindcă ştiam bine cărei perioade îi aparţineau. Era foarte simplu să spun: “Vreau maşina aceea, din 1936!” Erau mulţi proprietari care nu aveau permis, dar aveau maşini şi viceversa. Îmi puteam permite să fac un casting de 30-40 maşini la filmările mele.

ProMotor: Cum se desfăşurau filmările?
Sergiu Nicolaescu: Am făcut foarte multe cascadorii, impresionante. Totodată, am sacrificat voit automobile multe. Am regizat ciocniri. Într-o noapte am avut şi un accident. Cascadorii trebuia să intre sub bord la un moment dat. Şoferul accelerase prea mult, era ud pe jos, iar cîteva zecimi de secundă au dus la coliziune. Din fericire, nimeni nu a fost rănit. Accidente grave nu am avut, în afară de o mînă sau un picior rupte (rîde).

ProMotor: Alte astfel de întîmplări aţi mai avut?
Sergiu Nicolaescu: Într-o scenă, în care două trenuri circulau în sensuri opuse, trebuia să las maşina pe şine şi aceasta a fost efectiv spulberată. Cînd a fost să o iau de-acolo, unul dintre trenuri a mers în spate şi a prins maşina între el şi celălalt tren. Dacă ajungeam mai devreme la ea, acum nu mai eram. Atunci mi-am făcut, ca tot românul, o mare cruce.

ProMotor: Cum reacţiona regimul comunist la achiziţiile dumneavoastră de import?
Sergiu Nicolaescu: Ceauşescu a cedat cuiva, cîndva, Mercedes-ul său 350 şi normal că asta am făcut şi eu, l-am vîndut, fiindcă riscam să fiu luat la ochi. L-am dat unui şef de restaurant. Altfel, orice maşină aduceam, aceasta era scutită şi de vamă, printr-o cerere pe care o completam. Am avut şi un Mercedes adus din Germania de către un colonel al diviziei Tudor Vladimirescu. L-am folosit la filmare, apoi a dispărut, nu mai ştiu ce s-a întîmplat cu el.

ProMotor: Oferea lumea automobile ca recuzită?
Sergiu Nicolaescu: Oamenii erau foarte fericiţi să-şi vadă maşinile în filme, mai ales că le mai şi înmatriculam, formalitate dificilă în vremea aceea.

ProMotor: Ce maşini de astăzi vă plac?
Sergiu Nicolaescu: Nu am bani să-mi iau maşini excepţionale. Cred că Volkswagen sînt cele mai bune. Am avut şi vreo patru-cinci Renault-uri. Erau vechi, le aduceam în România şi rămîneau la film. Şoferii le-au distrus, iar altele au fost furate. Îmi aduc bine aminte de un Renault 1800 care prindea 200 km/h.

Mercedes, Opel şi Renault sînt nume ale unor producători care au rulat cadre din viaţa pe şosea a marelui actor şi regizor român. Deşi era greu să fii însoţit la drum de o producţie internaţională cu patru roţi, Sergiu Nicolaescu a fost privilegiat în acest sens. În distribuţiile sale figurau zeci de maşini şi zeci de procedee cinematografice care le veneau de hac celor dintîi. Toate sacrificiile se petreceau în favoarea unor filme care au născut dialoguri memorabile, reamintite în cercuri de amici congeneri lui Sergiu Nicolaescu. Nici noi nu vom uita prea curînd de Comisar şi de Buick-ul său, semn că dragostea lui Nicolaescu s-a împărţit în mod egal între filme şi maşini.

ProMotor: Maşinile au jucat un rol important nu doar în filmografia dumneavoastră, ci şi în viaţa personală…
Sergiu Nicolaescu: Maşinile şi motocicletele au fost întotdeauna importante pentru mine. La început, în studenţie, prin 1939, am avut o motocicletă Zundapp. După ce am aranjat-o, am vîndut-o, iar apoi mi-am cumpărat un Ford demontat, pe care l-am adus în ţară cu o căruţă, din Anglia (rîde). L-am aşteptat cam 8 luni şi mi-a mai luat cîteva luni să-l asamblez. Pe-atunci, dacă erau trei maşini străine în Bucureşti, aparţinînd persoanelor de rînd, era mare lucru. Eu am făcut totul, inlcusiv partea de vopsitorie. Următoarea maşină a fost o Ifa (din RDG), apoi am trecut la un Wartburg. Imediat, mi-am achiziţionat un alt Wartburg, doar că acesta era nou… căci primul fusese la mîna a doua. Cînd am început să ies din ţară, mi s-au înfăţişat maşini adevărate, bune. Am achiziţionat pentru 4.000 USD un Opel Rekord 1700. Simultan, am avut şi vreo trei Jawa, de 175 cmc, 250 cmc şi parcă 350 cmc. Cînd mi-am căpătat statutul de regizor internaţional, cineva mi-a spus că Opel-ul nu e de mine şi, drept urmare, mi-a dat un Mercedes 250 cu mai puţin de 50.000 km la bord. L-am ţinut pînă mi-am luat unul nou-nouţ.

ProMotor: Cum v-aţi permis toate aceste maşini?
Sergiu Nicolaescu: Începusem să lucrez în Germania şi veneam în ţară cu maşini. Am avut mai apoi un Mercedes 250, nou însă, pe care l-am înlocuit cu un alt Mercedes, 350, din primul lot fabricat. Toate aceste cumpărări şi vînzări s-au petrecut în 20 de ani, pînă cînd au apărut maşinile de teren. Mi-am luat imediat un Nissan, iar acum am un Volkswagen Touareg.

ProMotor: De care dintre ele v-aţi ataşat cel mai tare?
Sergiu Nicolaescu: Poate că de Ford şi de Mercedes 350. La prima am lucrat enorm, am depus efort, am construit-o de la zero, iar a doua îmi plăcea pentru că era extrem de puternică.

ProMotor: Cînd v-aţi îndrăgostit de maşini?
Sergiu Nicolaescu: În copilărie, m-am urcat într-un Ford înainte să fi împlinit cinci ani. Nu ştiu cum am reuşit, dar am intrat cu el în rîul Jiu. Nici măcar nu avea cauciucuri. Habar nu am cum de s-a întîmplat. Am mers oricum cam un kilometru. La opt ani deja conduceam în poala tatii, el se ocupa de pedalier, eu viram. Pînă la 24 de ani condusesem un Puch, în Timişoara. Era o motocicletă mereu învingătoare pe la competiţii. Concura o femeie care cîştiga tot timpul, cu un Puch 125. Am participat şi o perioadă la curse, dar m-am lăsat repede.

ProMotor: Cum percepeţi diferenţa dintre epocile auto?
Sergiu Nicolaescu: Mari lucruri nu s-au schimbat, cred eu. Motorul şi transmisia au rămas, nu? Multe maşini de astăzi au computere şi sisteme electronice şi, desigur, un design cu totul altfel decît pe vremuri. Dar şi atunci, Citroen 21, de exemplu, era o bombă, avea un aspect complet ciudat. Mai era şi o Tatra, proiectată, culmea, tocmai de către un inginer român de la Politehnică.

ProMotor: Ce maşini v-au impresionat puternic?
Sergiu Nicolaescu: Fordul şi maşinile tatălui meu, Buick, Chrysler şi Plymouth, toate între 1936 şi 1945. Din filme, Buick-ul comisarului… ce maşină! Mare, impozantă, nu intra în garajul meu. Încă există, am văzut-o acum ani buni.

Pagini: 1 2 3