Portrete: Andreas Bellu şi povestea limonadei sale

Da, maşinile de curse. Unul dintre motivele pentru care Bellu voia foarte mult să ajungă la Dacia Piteşti era participarea la competiţii. Iniţial, Dacia nu avea un departament motorsport oficial al Întreprinderii, însă Andrei ştia de existenţa unui „grup de entuziaşti”, angajaţi Dacia, care preparau maşini de competiţii în timpul liber.

„Primul proiect de competiţii, de maşini de curse, la care am lucrat şi cu care am şi alergat – căci prima cursă de viteză a fost pe acea maşină – a fost o Dacia 1100 după Renault 8 Gordini.”

„Mircea Ilioaie a reuşit să-i impresioneze pe franţuji şi a adus un kit de Renault 8 Gordini la Piteşti. Aveam un kit de Renault 8 Gordini şi trebuia să facem o maşină de curse. Cu 8 Gordini am făcut prima mea cursă, în cupa Jean Calcianu. Eu, pe ploaie, cu o maşină pe care o mişcasem un pic pe pista IAP. Eu eram mirat că, în ciuda faptului că eram grijuliu să nu blochez, să nu forţez, am reuşit să ajung pe podium.”

Odată cu instituirea Serviciului de Competiţii, Bellu ajunge să se ocupe „oficial” de prepararea maşinilor de raliu. „Am reuşit să bag în programul de cercetare, la ICPA [n.r. secţia Prototipuri a devenit, după 1975, Institutul de Cercetări şi Proiectări Autoturisme], o suspensie anti-dive. Şi, pentru testarea suspensiei anti-dive, am primit o maşină. Iar maşina asta cu suspensie anti-dive a devenit maşină de curse.” Până când Dacia Piteşti şi-a alocat un Serviciu de Competiţii, în 1975, Bellu şi compania au reprezentat Dacia (ICPA) în competiţiile autohtone cu acest exemplar 1300.  A fost o perioadă din tinereţea sa pe care a rememorat-o acum cu zâmbetul pe buze, o perioadă în care-şi testau maşinile pe autostradă şi în care care familiile erau implicate în proiectul entuziast.

„Pe autostrada Bucureşti-Piteşti, la km 80, era o porţiune de vreo patru kilometri lungime în care benzile erau unite iar fâşia de asfalt avea vreo 40-50 de metri lăţime. Acolo încercam maşinile, de la 0 la 100 câte secunde face etc. […] Era un trafic aşa de liber încât noaptea nu trecea mai nimeni pe-acolo.”

„Soţia mea, pe vremea aia, lua timpii, gătea pentru mecanici. Erau curse când dormeam în cort, dormeam lângă maşină. Erau curse în care mergeam cu maşina de competiţie direct, acolo îi schimbam doar roţile. Apoi am inventat triunghiurile de remorcare. Maşina era legată în spatele maşinii de tracţiune, cu un triunghi, şi cu volanul liber. Apoi am ajuns să proiectăm şi să fabricăm o remorcă.”

Evoluţia lui Andrei Bellu în universul expansiv al sportului motorizat în România Socialistă atinge punctul critic în 1979, când i se refuză, fără nicio explicaţie, acordarea vizei pentru Albena, unde ar fi trebuit să participe la finala Campionatului de Circuit al Ţărilor Socialiste. Da, când viaţa îţi dă lămâi probabil că trebuie să încerci o limonadă, însă există momente când e mai bine să cauţi provocări şi în altă parte. Acesta a fost momentul în care Bellu s-a gândit, pentru prima dată, la emigrare.

Pagini: 1 2 3