Cum treci de zona aflată în lucru, dinspre Ungaria, autostrăzile austriece despre care cârcoteam în articolul precedent se îmbunătăţesc vizibil. Prilej pentru noi să ieşim de pe ele şi să urmăm cât mai des posibil firul Dunării, pentru că de-aia am pornit la drum cu Insignia Country Tourer-ul nostru – să vedem cum se schimbă Dunărea de la vărsare şi până la izvoare.
Asfalt negru, bine marcat, şosele secundare pustii. O plăcere pentru şofer care ţine sute de kilometri
Iar şoselele secundare austriece au de toate: asfalt impecabil, şoferi civilizaţi (dar puţin cam lenţi în reacţii), orăşele de vis presărate pe parcurs. Iar cum dealurile îţi oferă un complex de curbe şi linii drepte în pantă sau în rampă, comuţi liniştit în Sport şi îi dai bice. Cei 195 de CP ai Country Tourer-ului se simt mult mai bine în acest mod, dacă ţii morţiş să laşi cutia automată să-şi facă treaba. Şi şi-o face, ştiind să ţină mereu turat motorul, ba chiar să retrogradeze destul de repede, la nevoie, astfel încât nu e nevoie neapărat să te joci cu padelele din spatele volanului.
Dunărea, lângă Regensburg. Apa curge repede şi vijelios. Insignia se relaxează
Cum treci graniţa Germaniei, însă, revii pe autostrăzi, fie şi pentru plăcerea de a merge legal cu viteze ameţitoare. Evident, nu fi haplea. Or avea nemţii porţiuni lungi de autostradă fără limită de viteză, dar asta nu înseamnă să mergi cu 200 km/h doar pentru că poţi. În schimb, la viteza de croazieră de 160 km/h, Insignia se simte ca la ea acasă, iar cei aproape 200 de cai se simt atunci când vrei să ieşi de pe banda II şi să devansezi maşini mai lente, iar pe banda III se apropie băieţii de băieţi cu vreo 200 km/h. Nu pentru că s-ar stresa că te bagi în faţa lor şi că-i încetineşti – nu vei primi flashuri, te afli într-o ţară civilizată – ci pentru că ai ocazia să simţi ce poate motorul ăsta în regimul înalt de viteză, în care ştie să urce foarte rapid, fără să a te ruşina în faţa unor maşini mult mai scumpe. Deci nu-i încetineşti cu nimic, chiar dacă tu nu ţii morţiş să mergi cu 200 km/h.
Numai să nu o iei pe drumurile naţionale germane, pline ochi de camioane. Drumurile secundare însă, sunt libere!
Dacă nu-mi place ceva la această Insignia este faptul că trebuie să comuţi în modul Sport şi pe autostradă, dacă vrei să simţi toţi caii-putere. Dar, mă rog, asta se întâmplă la tot mai multe maşini, tocmai pentru că modul Tour, în cazul de faţă, îţi va permite să economiseşti carburant şi să salvezi planeta. Hm…
Când traficul arată aşa, mai bine comuţi în modul Tour şi economiseşti carburant. Şi nervi
Partea cu adevărat frumoasă vine când te duci din nou pe lângă Dunăre, dar abia când te apropii de Sigmaringen, căci până atunci, din păcate, nemţii nu au mai urmat firul apei cu şosele liniştite şi relaxante, ci cu un drum naţional 16 foarte aglomerat şi plin de camioane (trebuie să ţii minte asta dacă mergi prin Germania). Te afli, totuşi, în inima productivă a Germaniei, iar asta se vede: nu e ţipenie pe străzi, toată lumea e la muncă, inclusiv pe şosele, la volanul a sute de camioane care transportă marfa nemţească de colo-colo.
Castelul care ne-a dat un rege al României se ridică încă semeţ la Sigmaringen. Insignia îi face o plecăciune.
De la Sigmaringen în sus, şoseaua devine o poveste, castelele apar tot mai des, te joci deja cu padelele de pe volan pentru a te distra cât poţi pe virajele strânse de munte, iar odată ajuns la izvorul Dunării – în fapt, confluenţa a două râuri mai mici – îţi dai seama cât de lung a fost, de fapt, fluviul ăsta. Lung şi impresionant, după cum puteţi citi în celălalt jurnal al nostru, de pe Descopera.ro.
Dunărea, la doar câţiva kilometri de locul în care două râuri îi dau naştere
Dar drumul nostru nu se termină aici, pentru că am mai avut alte două ore de distracţie maximă cu maşina, pe munţii care separă Germania de Franţa – nu înalţi precum Alpii aflaţi mai la sud, dar cu drumuri pline de serpentine şi asfalt în stare bună, regalul oricărui şofer. Aici am dat prima dată piept cu un drum montan cu asfalt extrem de prost, pe care Country Tourer-ul ne-a reamintit că are propria sa raţiune de a fi – cei 22 de km de serpentine pe asfalt peticit şi presărat cu gropi au fost consumaţi rapid, fără niciun fel de stres. A, şi drumul va fi reparat până anul viitor, staţi liniştiti.
2.500 de kilometri de-a lungul Dunării. O să ne fie dor de fluviu!
Concluzia acestei etape? Austriecii şi mai ales nemţii nu ştiu doar să facă maşini, ci şi drumuri pentru ele. Pentru că nu se poate una fără cealaltă. Aviz autorităzilor române, da?!
Donaueschingen, locul de unde „izvoraste” Dunarea
De aici, am plecat direct la Paris! Dar despre Paris şi halul modul în care conduc francezii, precum şi drumurile lor, într-un articol viitor.
Nu uitaţi să ne urmăriţi mai des aceste zile, pentru că veţi avea toate noutăţile care contează!