Exclusivitate F1

Din acel moment, toate simţurile ni s-au ascuţit, eram numai ochi şi urechi la cursul lui Armand (profesorul nostru). Pînă şi spaniolul buclucaş devenise statuie. “Va fi total diferit de Formula Renault, zgomotul va fi de zece ori mai puternic, nu veţi avea de-a face cu un monopost de 200 kg şi tot atîţia cai, ci de o torpilă propulsată de un V8 şi 700 CP (deşi noi aveam impresia că nu ni se comunicase adevărata putere a maşinii, 900 CP). Urcaţi-vă pe frînă, nu o ţineţi mult la podea, daţi-i dumul uşor, retrogradaţi în cel mult două secunde, bracaţi pe trasa ideală indicată de apex. Va fi foarte greu, şocant de rapid totul, iar pista se va îngusta proporţional cu viteza atinsă. Însă este tot o maşină, nu vă fie frică să o conduceţi, folosiţi-vă intuiţia.”

Creierul nostru nu părea să asimileze nimic, iar unii dintre noi se gîndeau chiar la abandon. Dar jos, pe pistă, larma creată de turaţiile nerăbdătoare ale celor 700 CP ne îndemna să dăm curs invitaţiei sălbatice a monopostului. Şi, totuşi, a mai fost un pas pînă acolo. Lîngă boxe, pe un banc de lucru, componentele importante ale monopostului Renault F1 erau expuse judicios, de la caseta de direcţie pînă la volan. Chiar dacă am fost vrăjiţi de utilităţile mulţimii de butoane aflate pe volan, am fost rugaţi să nu apelăm la ele, deoarece erau oricum inactive şi ne-ar fi sustras degeaba atenţia de la circuit. Fiind al treilea pe listă, mi-am pus cagula şi casca, apoi, ajutat de doi oameni, am fost imobilizat în cockpitt sau, hai să-i spunem în acest caz, în anticamera morţii. Toate aveau alte dimensiuni, ştiam că, pe cît de asigurat era totul în cadrul evenimentului, pe atît de uşor ne puteam sustrage infinitivului “a fi”.

Spaţiul şi mai meschin cere după sine o poziţie mai încordată, iar libertatea de mişcare devine nulă în zona bustului. Deşi 99% identice, monoposturile F1 şi Formula Renault exhală alte proporţii ale forţei brute. Autosugestia sau realitatea fizică subliminală ne-a constrîns să fim înzecit mai precauţi şi temători la cîrma minusculă a unei maşini de 700 CP (…900 CP). Probabil că unul dintre motivele pentru care nu ni s-a precizat puterea reală a maşinii se explica prin posibilul nostru refuz de a înfrunta suicidul. Incredibil dar adevărat, cel mai minuţios pas într-o cursă de Formula 1 este pornirea “rachetei”. Puterea trebuie adusă la 7% prin dozajul acceleraţiei, motorul este pornit prin laptop, ambreiajul trebuie apăsat pînă la capăt, apoi, în treapta a doua, monopostul trebuie urnit în cel puţin 6.000 de turaţii.

Foarte atent în şicane şi curbe viclene, m-am răzbunat în liniile drepte cu peste 280 km/h – viteză la care jaloanele de referinţă intrau în contradicţie puternică cu inconştienţa mea pasageră. Trăind pe viu emoţia unei competiţii de Fomula 1 şi am conchis că, într-o asemenea cursă infernală, piloţii se lasă predă riscului total şi ignoră cu nonşalanţă raţiunea. Bonusul organizatorilor avea să-mi confirme această concluzie. Într-un bipost condus de către Ricardo Zonta, am avut impresia unei autopsii live. G-ul impresionant pusese stăpînire totală pe corpul meu şi orice tentativă de a-mi controla mişcările era în van. Odată repus pe picioarele mele, am înţeles că maşina de F1 nu este o maşină. Simplist vorbind, singura asemănare dintre un monopost şi automobilul stradal este volanul. Restul e tăcere.În Marsilia, pe circuitul Paul Ricard, am fost încoronat primul romăn care a condus vreodată nu orice monopost, ci tocmai campionul F1 al sezonului trecut. Timpul este într-adevăr relativ, iar clipa se contractă la scară moleculară cînd atingi 200 km/h printr-un gest al piciorului imposibil de dozat. Formula 1 nu este o competiţie stricto senso, pe cît este un duel al deciziilor la limită.

Angajează-te şi tu într-o bancă, într-o multinaţională, nu de alta, dar ai perspective acolo. Ajungi la un salariu bun în şapte ani şi îţi poţi întemeia o familie, îţi permiţi un credit cu dobîndă preferenţială (că, deh, ai fost sclavul lor atîta timp), îţi poţi amuza familia cu poze din team-building-uri şi, nu în ultimul rînd, îţi petreci absolut tot timpul liber în preajma colegilor de serviciu (că, deh, asta e filosofia multinaţionalelor, un team-buliding constant şi etern). Prea multe “deh”-uri, prea multe sacrificii pentru un venit palpabil abia aproape de vremea concedierii, prea multe compromisuri finalizate cu un eşec prematur în plan personal, pe care-l percepi însă prea tîrziu.

Aici ne intrăm noi în rol, căci, dacă ne citeşti cu atenţie, poţi apela la clauza de salvgardare – nu alta decît judecata-ţi proprie. În loc să ne perindăm cu hîrţogăraia prin toate birourile, prosternaţi în faţa tuturor “inchizitorilor” treziţi cu faţa la cearşaf, noi am ales să facem ceea ce ne place, adică să scriem despre pasiunea noastră, maşinile. Şi fiindcă o facem cum trebuie, mi s-a dat şansa unică de a deveni primul romăn care a condus vreodată un monopost Formula 1.

Pe circuitul Paul Riccard, situat în apropierea Marsiliei, hostess-ele ne-au preluat şi ne-au dus către vestiare, mişcare oarecum îndrăzneaţă, avînd în vedere că 24 de bărbaţi trebuiau să coabiteze cu trei femei spectaculoase într-o încăpere prevăzută cu toalete şi duşuri. Căştile de diferite mărimi zăceau protejate în rasteluri atent îngrijite, încălţările cu talpă superslim erau ordonate pe numere, iar combinezoanele apretate erau aranjate la linie într-un dressing room odorizat cu aromă de lavandă. Costumat anevoie cu echipamentul F1, narcisistul din mine se zgîia necontenit într-o oglindă, admirîndu-şi outfit-ul de pilot profesionist închipuit.

Mi-am încarcerat bagajele inutile într-un dulăpior în stil american şi am luat drumul unor scări ce duceau spre circuit. După ce am fost orînduiţi pe grupe, am inspectat traseul în amănunt, apoi ni s-a dat temă să tocim semnificaţia unor jaloane imense, nu care cumva să le ratăm în timpul antrenamentelor (roşu – frînare brutală, portocaliu – retrogradare, verde – bracare). Puţin terifiaţi de vacarmul motoarelor turate pentru încălzire, nu mai aveam decît un pas pînă la marea provocare. Practic, am trecut prin toate stadiile premergătoare cursei pe care le îndură un pilot. Cînd să mă urc în monopostul pentru Formula Renault (cel pregătitor bestiei F1), un braţ vînjos mi-a pus piedică în ultimul moment, indicîndu-mi sala de fizioterapie. Aici, doi maseuri piperniciţi şi-au înfipt mîinile în mine ca-ntr-o piftie şi au început să mă contorsioneze.

Încercările mele de evadare din braţele lor s-au soldat cu o presiune multiplicată asupra membrelor mele, aşa că nu am avut încotro şi m-am lăsat păgubaş. Tot ce am avut de făcut a fost să contrabracăm un volan imaginar format din mîinile lor, apoi să le contrăm presiunea, venită din toate direcţiile, asupra capului nostru, neobişnuit cu cei 5.5 g din timpul acceleraţiilor. Piloţii profesionişti trec prin aceste cazne zi de zi şi sînt notaţi, rezultatele fiind inserate într-un tabel comparativ al condiţiei fizice înregistrate de fiecare dată. Timp de 10 minute, cît a durat şedinţa de kinetoterapie, antrenorii ne-au testau durerea la presopunctură.

Nimeni nu s-a situat sub cotele standard, deci toţi am trecut proba. Şi iată-ne, în sfîrşit, în monopost, nu însă înainte de a ni se servi un tub cu fructoză diluată în apă – energizantul obligatoriu al tuturor piloţilor din F1. Gustul de suc încropit cu apă din belşug nu ne-a gîdilat prea mult papilele gustative, însă am simţit imediat o reactivare a muşchilor şi a reflexelor, semn că ne pregăteam intrarea în scenă. Puşi în faţa monoposturilor, nici unul dintre noi nu reuşea să-şi imagineze cum îşi va face loc într-o incintă atît de zgîrcită. Nefiind în stare să ne croim singuri loc, trei francezi tupeişti ne-au ancorat în cockpit cu nişte chingi “carnivore” imposibil de fentat măcar un milimetru. Unii dintre noi longilini, alţii cu interferenţe de nanism, ne-a luat ceva timp şi răbdare din partea stewarzilor ca să ajusteze poziţia perfectă la volan şi pedale.

Pagini: 1 2