Mazda MX-5 Open Race

Nu
ştiu ce s-a întâmplat, cert este că am renunţat la orice urmă de
instinct de conservare. Depăşiri pe perioada de frânare, depăşiri
pe liniile drepte, depăşiri pe viraje profitând de trasele largi
ale rivalilor. Trebuia să stau pe circuit 40 de minute, dar de la
boxe nu îmi spunea nimeni să intru.

Şi am continuat, pe o aceeaşi ploaie. Am mai profitat de talentul
rivalilor, care abordau prea curajos virajele şi fie sfârşeau
într-un tête-à-queue, fie ieşeau de pe circuit. Şi, apropo, pe
circuit trebuie să te uiţi, cred 80% din timp, în oglinzi, ceea ce
unii dintre concurenţi nu prea obişnuiau. Iar relaxarea unora,
asociată cu nişte trase învăţate în Need for Speed, îi transformau
în veritabile obstacole. În cursă uiţi absolut de tot, devii un
animal de pradă, ascuţi fiecare instinct care te poate ajuta să
câştigi o poziţie, este o experienţă incredibilă.

Vânezi fiecare 0,1 km/h în plus la ieşirea dintr-un viraj pentru
a-ţi crea un avantaj, orice urmă de aderenţă… Fabulos!
Întârzierea frânării pănă la limita în care instinctul de
conservare urlă, retrogradările cu heel to toe, altfel puteai
decola în decor prin blocarea punţii spate, dansul la 10 cm de bara
celui din faţă, schimbarea treptelor cu 3 nanosecunde înaintea
tăierii alimentării… Fascinant! Mulţumesc croatului pentru duelul
de vreo 20 minute de pe circuit, l-am depăşit, m-a depăşit, l-am
depăşit. În final, am intrat la boxe pentru realimentare şi schimb
pe locul 11.

Incredibilă senzaţia de plăcere oferită de palmele în cască primite
de la colegi pentru evoluţie. Au urmat la volan N. Pantelic, F.
Popa şi A. Mladen. Între timp, ploaia se oprise, trasele începuseră
a se urca, timpii obţinuţi de colegi se ameliorau, pentru ca, în
final, Mladen să obţină pentru echipa noastră 1.46.378 pe tur, la 5
secunde de cel mai bun tur pe circuit obţinut de Olanda –
1.41.662.

Finalul a fost de vis pentru noi, locul 9 din 29 echipaje. De la
ultimul loc în a doua sesiune de antrenamente la locul 9,
extraordinar. Un eveniment magnific, o sărbătoare Mazda care s-a
transformat într-o sărbătoare pentru fiecare dintre noi.

Magnific a fost cum trei jurnalişti români, de la cele mai
importante titluri de pe piaţă au descoperit că orgoliile,
rivalităţile se nivelează, devin glume. Am fost o echipă la Mazda
MX-5 Open Race, am fost o echipă de care suntem mândri împreună cu
fraţii sârbi. Mulţumesc Mazda, în egală măsură în care mulţumesc
fiecărui memebru din echipă pentru această experienţă unică.

Maşina
S-a plecat de la un MX-5 soft top cu propulsor aspirat de 2 litri
şi cutie manuală cu 6 trepte. În procesul de preparare de pe maşină
au fost scoase: soft topul şi mecanismul acestuia, roll bar-ul,
faruri de ceaţă, izolarea fonică din compartimentul motor,
capitonajul portbagajului, volanul, sistemul audio, scaunele,
centurile de siguranţă, tot interiorul , airbag-urile, cablurile de
frână, plăcuţele şi lichidul din sistemul de frânare, ambreiajul,
amortizoarele, sistemul de evacuare.

Înapoi au fost montate mult mai puţine elemente, toate pentru a
transforma MX-5 dintr-un roadster magnific pe drum într-un roadster
magnific pentru circuit. Aşadar s-a montat o nouă unitate
electronică de management am motorului, motorul, transmisia şi
diferenţialul au fost sigilate, lichid special de răcire pentru
motor şi ulei de competiţie, ulei de transmisie special pentru
competiţie, sistem de evacuare central. Au urmat modificările aduse
şasiului.

Amortizoare şi arcuri de competiţie, jante de aliaj de curse, în
funcţie de condiţiile meteo pneuri de ploaie sau slick-uri,
ambreiaj racing, sistem de frânare cu ABS modificat conform
normelor de securitate specifice competiţiilor, discuri de frână
faţă de competiţie, plăcuţe, ghidaje speciale pentru ventilarea
frânelor faţă, lichid special pentru sistemul de frânare. În ceea
ce priveşte securitatea a fost montat un safety cage la interior
conform normelor FIA, volan momo de competiţie demontabil, scaun de
competiţie, centuri de siguranţă în 6 puncte.

Pe
la finalul anului trecut, Tudor a primit un mail în care eram
invitaţi la un eveniment. Un mic tur de redacţie şi am fost
desemnat să particip din partea ProMotor. Am început să citesc
invitaţia ataşată mail-ului. Mazda, bla-bla-bla şi, brusc, am făcut
ochii mari, iar inima mi-a ajuns „pe roşu”…

Erau prea multe vise înghesuite în câteva rânduri. Era uşor
imposibil, instinctul de conservare încerca să mă protejeze…
„Stai cuminte, nu o să fie o cursă adevărată, probabil o să fim
spectatori, sau, în cel mai fericit caz, o cursă
ecologico-economică”. La un moment dat a trebuit să comunic
dimensiunile pentru echipamentul de „pilot”, semne că totuşi urma
să se întâmple ceva.

Apoi linişte, chiar mă întrebam dacă nu cumva criza asta o fi
stricat petrecerea. O urmă de relaxare deja îşi făcuse loc, dar
copilul din mine mai spera. Cu aproape o săptămână înainte de
eveniment, au început să curgă detaliile, totul era ireal.

Mazda urma să mă transforme în pilot, alături de alţi doi colegi
din presa auto românească: Adrian Drăgan – Auto Motor şi Sport şi
Florin Popa – Top Gear. Că am devorat toate materialele informative
primite până în ziua plecării este inutil să amintesc.

Ziua plecării, deja emoţii, nu pentru cursă ci pentru eventuala
posibilitate de a nu mai pleca… Ninge, ninge cu ciudă, la
aeroport aflăm că avionul spre München este nehotărât preţ de 40
minute, urmând a se lămuri între „Delayed” şi „Cancelled”.

Am decolat în cele din urmă şi am ajuns la München, unde am
descoperit că personalul aeroportului era în grevă: deci alte
întârzieri! În cele din urmă, am decolat spre Veneţia, destinaţia
finală. Mazda MX-5 Open Race urma a se desfăşura pe circuitul
Adria, din apropierea Veneţiei.

Am aterizat la Veneţia, şi cam atât, pentru că bagajele noastre nu
plecaseră din München. Unde, pe ruta spre Veneţia, cred că am
reuşit să ne enervăm, acum însă deja trecusem de această stare,
eram uşor hipnotici… Ce mai putea să se întâmple?!?

A urmat un drum de o oră şi ceva de la aeroport spre circuit, deja
parcă era prea mult. Într-un final am ajuns. Din acel moment, totul
a luat altă întorsătură, eram piloţi. Primul pas – înregistrarea,
apoi livrarea echipamentului de concurs.

De aici încolo, nu ştiu în ce proporţie am mai fost jurnalişti/
piloţi sau copii. Toată lumea proba echipamentul, noi am fugit la
boxa noastră pentru a vedea maşina, Europe Car aşa cum o botezaseră
organizatorii. Şi asta pentru că noi urma să facem echipă cu
Serbia, mai precis cu doi jurnalişti sârbi.

O mică frustrare exista, restul ţărilor având una sau două maşini
de ţară… Cel puţin făceam echipă cu fraţii noştri sârbi. Şi am
descoperit că stereotipul de raportare – „fraţii sârbi”, nu este
fals. Am fost o echipă din momentul în care ne-am întâlnit, fără
orgolii, fără dificultăţi de comunicare, cu un singur scop: să ne
clasăm cât mai sus în clasamentul final.

Şi am ajuns în boxă, am văzut maşina noastră, steagurile noastre pe
maşină, numele noastre, un MX-5 preparat pentru circuit. Pot spune
că am trăit una dintre cele mai puternice emoţii la vederea
maşinii, am retrăit acea stare din copilărie când primeam jucăria
dorită.

Acea perioadă tampon, din momentul în care vezi jucăria şi până în
momentul în care îţi ajunge în mâini, o stare de imponderabilitate.
Timpul stă în loc, încerci să te convingi că este adevărat, vânezi
repere palpabile pentru a te convinge de realitate.

Ne învârteam în jurul maşinii şi nu aveam curajul să o atingem,
noroc cu mecanicii care ne-au încurajat. Era jucăria noastră de
oameni mari pentru următoarele două zile. La un moment dat, a
trebuit să alergăm la şedinţa piloţilor, urma să ne fie prezentate
regulile, circuitul, tot ceea ce trebuia să ştim pentru a nu
„depăşi pe linia de tramvai” cum mai văd prin Bucureşti. Apoi am
probat echipamentul, iar la hotel, a doua zi, începea petrecerea
Mazda.

Pagini: 1 2 3