Lunar Roving Vehicle, povestea celor 3 maşini electrice care au ajuns pe Lună

Adepţii teoriilor conspiraţiilor sunt rugaţi să citească mai întâi pagina a doua a acestui articol, care le va răspunde cu argumente ştiinţifice şi de bun simţ la mai orice problemă de neîncredere în reuşita de acum 46 de ani a omenirii, deşi suntem conştienţi că nici cele mai elaborate explicaţii nu îi vor urni pe unii din convingerile lor bazate pe nimic.

Prima parte e dedicată celor care totuşi nu au luat-o complet razna şi care înţeleg ce reuşită colosală a avut loc în 1969, anul în care a început seria de şase aselenizări americane, realizate pe parcursul a patru ani – 1969, 1970, 1971 şi 1972.

Cu excepţia unei sonde ruseşti din 1976, omenirea nu s-a mai întors spre Lună de atunci încoace, abia în 2013 fiind realizată prima aselenizare controlată (soft), de către chinezi. Motivele sunt simple: cei patru ani de explorare intensivă a Lunii ne-au arătat că nu prea avem ce căuta acolo, beneficiile pentru omenire fiind minime, faţă de existenţa unei staţii spaţiale mai apropiată de planetă şi mult mai ferită de radiaţiile cosmice decât un avanpost lunar. Crizele petroliere şi financiare, reorientarea resurselor spre explorarea corpurilor cereşti îndepărtate şi mai ales lipsa unei curse bazate pe orgolii politice sau pe beneficii economice, iată tot atâtea motive pentru care Luna a rămas liniştită timp de peste patru decenii. Dar a fost un timp în care…

Asaltul asupra Lunii: oamenii care au condus maşini pe Lună

În total, 12 oameni au păşit pe Lună, deşi echipajele au fost mult mai numeroase, iar la întregul program Apollo, cel care a pus oamenii pe Lună, au lucrat peste 25.000 de oameni în mod direct, circa 400.000 de oameni lucrând în mod indirect pentru a construi navele, echipamentele şi toate celelalte elemente care au permis acest salt uriaş al ştiinţei umane. Dar în primele trei aselenizări, astronauţii au mers pe picioarele proprii, suprafaţa acoperită fiind destul de mică, pentru că nu se puteau deplasa prea mult în jurul modulului de aselenizare în costumele lor mari şi incomode.

Lunar Roving Vehicle, pregătit pentru ultima zi a ultimei misiuni Apollo pe Lună, 1972. Sursa foto: Apolloarchive

Abia în 1971, acum 44 de ani, odată cu misiunea Apollo 15, a fost trimis pe Lună şi primul Lunar Roving Vehicle, adică maşina electrică ce avea să-i poarte pe astronauţi pe distanţe inimaginabile până atunci: 27.8 kilometri în misiunea Apollo 15, 26.5 kilometri în misiunea Apollo 16 şi nu mai puţin de 35.8 kilometri la misiunea Apollo 17.

Vorbim de trei exemplare diferite ale aceleiaşi maşini, construite de Boeing, în colaborare cu General Motors, Goodyear, Delco şi alte companii. Lung de 3 metri şi lat de 2.3 metri, dar având doar 1.1 metri înălţime, cu o masă de doar 210 kilograme, roverul lunar avea o capacitate totală de încărcare de 490 de kilograme. Roţile erau concepute de General Motors împreună cu Goodyear şi constau dintr-o meşă de zinc lată de 23 de cm, peste care fuseseră fixate traverse din titaniu, pentru a asigura aderenţă în condiţiile prafului lunar şi a terenului dificil, precum şi în prezenţa vidului cosmic.

Lunar Roving Vehicle, condus de Gene Cernan în cadrul ultimei misiuni Apollo pe Lună. Poweeeer!

Bateriile care propulsau maşina permiteau o autonomie de circa 92 de kilometri, dar astronauţii nu l-au dus niciodată la această limită, dintr-un motiv foarte simplu: trebuia să fie în stare să se întoarcă pe jos la modulul de aselenizare în cazul în care roverul lunar s-ar fi stricat, iar rezervele de oxigen le erau limitate. Din acest motiv, chiar dacă cea mai lungă distanţă parcursă a fost de peste 35 de kilometri, în realitate roverul nu s-a aflat niciodată mai departe de 7.6 kilometri depărtare de modulul de aselenizare. Durata maximă a unei călătorii a fost de 4 ore şi 26 de minute, iar distanţa maximă parcursă fără oprire a fost de 20.1 km.

Schmitt, făcându-şi de treabă pe lângă roverul lunar, în 1972

Mai întâi, astronauţii au fost extrem de atenţi cu modul în care au condus maşinăria, pentru că orice accident se putea dovedi a fi mortal, în ciuda faptului că vehiculul din aluminiu şi nylon putea atinge o viteză maximă estimată la doar 13 km/h. Treaba asta nu l-a împiedicat pe Eugene (Gene) Cernan, care a condus ultimul LRV pe Lună în 1972, să o ia razna şi să obţină un record de viteză pe Lună de 18 km/h!

Un total de şase astronauţi au folosit roverul lunar, acesta fiind condus de David Scott, John Young şi Gene Cernan. Pasagerii au fost Jim Irwin, Charles Duke şi Harrison Schmitt.

Atunci când au avut accidente, inginerii NASA au reparat roverul lunar cum s-au priceput… :). Sursa foto: ApolloArchive

Toate cele trei rovere lunare au fost lăsate pe Lună, laolaltă cu o mare parte din echipamentul folosit pentru explorarea acesteia. Fiecare se află într-un loc diferit de aselenizare (fiecare misiune Apollo a aselenizat în alt loc), iar în 2009 şi 2011, sonda Lunar Reconaissance Orbiter a fotografiat din spaţiu roverul din ultima expediţie umană pe Lună, Apollo 17, precum şi urmele lăsate pe Lună de către roţile acestuia, şi de picioarele astronauţilor.

Urmele lungi de kilometri au rămas intacte pe Lună. Doar steagurile s-au albit, cel mai probabil, din cauza radiaţiilor

Atunci când Eugene Cernan urca înapoi în modulul de aselenizare, la sfârşitul unei misiuni care durase mai mult de 3 zile pe suprafaţa Lunii, era ziua de 14 decembrie 1972. Următoarele misiuni Apollo fuseseră deja anulate, din cauza constrângerilor bugetare tot mai mari şi a absenţei unor descoperiri care să ducă la concluzia că Luna putea fi exploatată din punct de vedere economic.

Luna, Marte şi alte corpuri cereşti. Când vom mai conduce maşini pe ele?

Din păcate, aşa au stat lucrurile până în ziua de azi. Roverul lunar robotizat trimis de chinezi în 2013 nu a reuşit să se deplaseze decât vreo 100 de metri, dar Luna redevine interesantă doar prin prisma reducerii dramatice a costurilor rachetelor, datorată mai ales inovaţiilor aduse de Elon Musk (patronul Tesla, printre altele). Putem spune că, în circa zece ani, vom putea vedea din nou oameni pe Lună, de data asta mai ales sub formă de turişti, asta dacă nu cumva chinezii vor considera că merită să cheltuiască miliarde de dolari pentru a fi a doua naţie care ajunge pe satelitul nostru.

Roata gândită de General Motors împreună cu cei de la Goodyear. Combinaţie de zinc cu titaniu. Beat this!

Din fericire, avem în continuare în funcţiune rovere pe Marte, acolo unde Sojourner, Spirit, Opportunity şi Curiosity au parcurs distanţe chiar mai mari decât au reuşit oamenii care au aselenizat, Opportunity fiind, în acest moment, deţinătorul recordului absolut de deplasare a unei maşini pe alt corp ceresc: peste 40 de kilometri!

În realitate, marea cursă din zilele noastre va fi cea spre Marte. Nu mai suntem însă în anii 1960, ci în anii în care sondele spaţiale au ieşit deja din sistemul solar, iar roboţii pot fi suficient de autonomi pentru a explora alte corpuri cereşti fără costurile uriaşe care presupun participarea nemijlocită a omului la aceste misiuni. Deşi omul va ajunge, fără îndoială, înapoi pe Lună, apoi şi pe Marte, trebuie să fim conştienţi că avem în continuare mari constrângeri legate de finanţare şi voinţă politică pentru a spera la existenţa unor colonii de dimensiuni notabile în spaţiu.

Până atunci, mult respect pentru cei care au condus maşini electrice pe Lună, acum 44 de ani. Nu vom vedea alţii ca ei încă destulă vreme de acum încolo.

Iar pentru cârcotaşii de serviciu, care au muşcat propaganda conform căreia americanii nu au aselenizat, avem şi răspunsuri simple la întrebări, în pagina următoare… –>