”Vrei o maşină electrică? Trebuie să fii eligibil”. Normalitate sau …?

Mai exact, este vorba despre Australia, unde reţeaua de dealeri Nissan are nişte reguli stricte pentru clienţii care vor să cumpere un Nissan Leaf. Adică potenţialul client trebuie să treacă nu doar de unul, ci de două teste: o dată este vorba despre un chestionar cu întrebări referitor la condiţiile în care urmează să utilizeze maşina, iar apoi este vorba despre o inspecţie a sistemului electric al locuinţei unde va fi alimentată maşina cu energie electrică.

Deci la americani şi în Europa vânzătorii se dau peste cap să te convingă să cumperi o maşină electrică, deşi reticenţele clienţilor sunt extrem de mari, în timp ce la australieni trebuie să dai examen ca să devii client de maşină electrică… Nu pare prea ciudat şi cumva anti-democratic?

Până acum, conceptul de eligibilitate l-am găsit la câţiva producători exclusivişti, precum Rolls Royce sau Ferrari. Pentru a putea deveni clientul unei astfel de maşini, nu era suficient să ai bani, ci şi să faci parte dintr-o anumită categorie de oameni, cu poziţii sociale mai înalte şi cu un stil de viaţă mai elevat şi de preferat cu un intelect peste medie.

La noi e o vorbă: „obrazul subţire cu cheltuială se ţine”. La ei, vorba asta nu era suficientă, câtă vreme exclusivismul era raportat la calitatea omului. Însă foarte rapid cantitatea a ajuns să fie preţuită mai mult decât calitatea de către conducerile acestor companii auto, iar profiturile să minimizeze importanţa imaginii clientului. La urma urmei, trăim într-o societate a milionarilor parveniţi sau a celor deveniţi peste noapte miliardari prin tunuri la bursă sau afaceri cu statul.

Ar fi exagerat şi nepotrivit să pun acum un semn de egal între a fi eligibil pentru un Rolls Royce şi a fi eligibil, în Australia, pentru o maşină electrică. Dar înţeleg implicaţiile unei astfel de campanii. Mai întâi, e vorba despre cerinţe practice: eşti sigur că vrei maşină electrică, că o astfel de maşină îţi va satisface cu adevărat nevoile? Iar verificarea instalaţiei electrice a casei e o idee lăudabilă, altfel se poate ajunge la probleme extrem de costisitoare.

După care vine şi o altă faţetă a eligibilităţii pentru o maşină electrică: imaginea. Imaginea de om serios şi responsabil, care înţelege utilitatea şi avantajele unei maşini electrice, nu e doar o victimă a trendului ecologic. Şi asta deoarece imaginea clientului se reflectă automat şi asupra imaginii modelului. O regulă care poate fi foarte uşor răstălmăcită – cum se întâmplă în România, de pildă, când vine vorba de mărcile premium germane…

Ce înseamnă pentru Nissan Australia că va avea clienţi serioşi pentru modelul electric Leaf? Înseamnă că va atrage alţi clienţi serioşi, iar riscurile bârfelor şi a situaţiilor jenante scad drastic. Înseamnă că imaginea modelului, şi implicit a mărcii, va fi de la bună în sus. Înseamnă că vânzările, chiar dacă nu mari, vor evolua încet şi sigur, iar clienţii vor fi foarte mulţumiţi, câtă vreme producătorul este sigur că maşina e conformă cerinţelor lor.

Aş spune că această eligibilitate aplicată în Australia este conformă unei alte vorbe din bătrâni: „cine se-aseamănă, se-adună”. Mie mi se pare un bun semnal pentru a reveni la valori adevărate, precum seriozitatea (clientului) şi sinceritatea (vânzătorului).

Chiar, vă propun un mic exerciţiu de gândire: credeţi că aţi fi eligibil pentru o maşină electrică în România? Ce v-ar recomanda ca un client de maşină electrică şi care sunt principalele impedimente împotriva deciziei de cumpărare a unei maşini electrice?