Transalpina – scurt ghid de vacanţă la finalul verii 2011

Pe finalul lunii august am hotărât să vizitez Transalpina, împreună cu un familist spaţios: Fiat Doblo. După ce am citit părerile unor fani despre Transalpina (vezi site-ul dedicat), dar şi diverse articole din presă pe tema celei mai înalte şosele din România, am hotărât să trec în weekend pe acolo, pentru a-mi face o idee mai fundamentată despre Transalpina.

De la început trebuie să precizez că Transalpina (sau DN 67c) este divizată în două părţi distincte: porţiunea Sebeş – Obârşia Lotrului, respectiv Obârşia Lotrului – Novaci (vezi harta Transalpinei). Am făcut această precizare deoarece porţiunea care rivalizează, ca spectacol oferit, cu Transfăgărăşanul este cea de-a doua.

Plecând de la Sebeş, trebuie urmat drumul spre Novaci sau Rânca, imediat după Sebeş fiind o intersecţie cu un mic (prea mic?) indicator la dreapta, spre Transalpina. Nu vă bucuraţi, încă, deoarece mai întâi urmează kilometri buni de drum naţional obişnuit, prin sate – lucrul bun este că găsiţi destule pensiuni acceptabile pe aici, dar şi unele obiective, precum cetatea de la Căpâlna, de exemplu.

La un moment dat se ajunge la barajul Tău, de unde încep micile surprize legate de amenajările drumului: din loc în loc asfaltul este săpat, iar pe anumite porţiuni drumul este foarte deteriorat, fiind refăcut de la zero. Aşa încât aceste multe obstacole mărunte vă vor încetini destul de mult, dar măcar puteţi admira priveliştea frumoasă de pe Valea Sebeşului.

La barajul Oaşa putem spune că începem să ne simţim cu adevărat la munte. Dacă vreţi, Oaşa este un fel de corespondent al barajului Vidraru, de pe Transfăgărăşan, oferind atât privelişti frumoase, cât şi mute locuri de plimbat sau drumeţit. Totuşi, suntem doar la începutul călătoriei.

Nu peste multă vreme, se ajunge în apropierea zonei Obârşia Lotrului, unde lucrările de modernizare şi consolidare a drumului sunt în toi, promisiunile autorităţilor fiind că la anul vor fi terminate. Atenţie la intersecţie: indicatorul nu menţionează nimic despre cum se ajunge pe a doua porţiune a Transalpinei, indicând doar Petroşani la dreapta, respectiv Voineasa şi Staţiunea Vidra la stânga.

Aşadar, trebuie mers spre dreapta vreo doi kilometri (deci spre Petroşani), după care se ia spre stânga, spre Rânca şi Bengeşti. Culmea, în intersecţie am dat peste un indicator care arăta că drumul e închis circulaţiei publice… probabil a fost uitat acolo de constructori, deoarece Transalpina este în mare parte finalizată, deşi inaugurarea oficială este păstrată pentru 2012, an electoral.

O dată ce am luat-o la stânga, am început să realizez încet că urmează cu totul altceva decât până atunci. După un drum cu viraje largi prin pădure (şi prin fum de grătare, deh, aşa e la români în weekend…), se ajunge destul de brusc la o porţiune de drum care urcă abrupt şi unde curbele în ac de păr abundă. Cei care au maşini cu motoare modeste şi multe bagaje ar trebui să fie mai atenţi, să nu caleze motorul în pantă.

Şi aici sunt vizibile lucrările de consolidare a terasamentului, unii ecologişti putând chiar acuza modul barbar în care lama buldozerului a intrat în copacii de pe margine. Urcarea accentuată se termină destul de repede, după pădure urmând un peisaj montaj golaş, cu păşuni întinse şi piscuri muntoase semeţe în depărtare.

Practic, de aici începe zona de platou a Transalpinei, unde şoseaua arată impecabil şi şerpuieşte mult mai departe şi mai sus decât îţi poţi imagina la prima vedere. Din păcate, sunt foarte puţine locuri în care îţi permiţi să „acostezi” cu maşina – marginile şoselei sunt foarte ridicate, în aşteptare finalizării lucrărilor de consolidare. Dar probabil constructorii s-au gândit la cât mai multe parcări în viitor.

Munţii sunt traversaţi de Transalpina prin două pasuri: Pasul Muntinu şi Pasul Urdele, mai la sud. Al doilea este, de altfel, şi locul cel mai înalt al Transalpinei, şoseaua ajungând la 2.145 metri deasupra nivelului mării. Cu 100 de metri mai mult decât Transfăgărăşanul în zona Lacului Bâlea, dacă vă interesează comparaţiile de acest gen.

Despre cât de sălbatic şi măreţ arată peisajul aici, nu pot să comentez. Aş menţiona, totuşi, că există numeroase drumuri de pământ, care se pied printre munţi, numai bune pentru cei care au chef de expediţii cu maşinile de teren.

Aş mai menţiona şi faptul că semnele „civilizaţiei” au atins, inevitabil, Transalpina: de la cutii de bere şi pahare de plastic până la şerveţele şi te miri ce alte deşeuri lăsate în urmă de gratargii fără simţ de răspundere şi fără educaţia picnicului la munte. Încerc un apel pe această cale: stimaţi turişti, Transalpina nu a fost asfaltată ca să ne batem joc de natură „deasupra tuturor”. Sau greşesc?

Până când Transalpina va fi finalizată (mă refer la lucrările de finisare a marginilor şoselei), ar trebui atenţie sporită la coborâre şi la viraje, deoarece nu există parapeţi, iar, în weekend, aglomeraţia e mai mare decât îmi imaginam. În plus, încercaţi să nu opriţi maşinile în locuri unde jenaţi circulaţia celorlalţi – totuşi, vorbim de un drum îngust, unde pericolele de accidente din neatenţie pot avea urmări catastrofale.

Când se coboară de pe Pasul Urdele, mai jos în vale se vede o adunătură de multe acoperişuri. Nu e un sat, ci e o mare grămadă de vile de vacanţă, majoritatea dintre ele în construcţie. Avem chiar şi telescaun, iar în zonă se amenajează şi o pârtie de schi. E clar că, foarte curând, în zona de sud a Transalpinei vom avea o staţiune de lux, ceea ce explică în parte şi investiţia de aproape 400 de milioane de euro în asfaltarea şoselei.

După care şoseaua bună continuă până aproape de Rânca, de unde intrăm în România obişnuită, cu asfalt aşa şi-aşa, până la Novaci, unde, teoretic, se poate lua direct către Horezu, însă, din cauza lipsei indicatoarelor, este foarte posibil să rataţi ieşirea şi să ajungeţi la drumul principal, DN 67, la Bengeşti. De unde se ajunge convenabil la Râmnicu Vâlcea, iar apoi la Piteşti şi, în final, la Bucureşti.

În concluzie, Transalpina este, cu adevărat, o nouă atracţie naţională, de un pitoresc deosebit, deşi nu neapărat necesară ca investiţie (probabil cu o jumătate de miliard de euro s-ar fi putut rezolva alte lucruri mai stringente în perioada asta de criză prelungită).

De la Sebeş până la Novaci, mergând normal, fără a exagera cu viteza şi făcând câteva pauze pentru admirarea priveliştii, se fac în jur de 6 ore. Ceea ce înseamnă că, dacă vreţi să vedeţi rapid Transalpina într-o zi, plecând din Bucureşti, trebuie să vă aşteptaţi la circa 12 ore dus-întors – sau maximum 10 ore, dacă faceţi cale întoarsă la Obârşia Lotrului – pentru că porţiunea cu adevărat importantă este cea dintre Rânca şi Obârştia Lotrului.

Dacă, totuşi, vreţi să petreceţi un weekend departe de oraş, vă recomand să apelaţi la pensiunile dinspre Sebeş. Mai ales că între Obârşia Lotrului şi mai jos de barajul Tău sunt multe porţiuni de drum excelente pentru cei care doresc să dea bice cailor putere (a nu se înţelege că vă invit să mergeţi ca nebunii, doar pentru că drumul este proaspăt asfaltat şi e puţin circulat).

Acestea fiind zise, vă urez călătorie plăcută spre şi pe Transalpina şi vă invit să ne împărtăşiţi impresiile voastre despre cea mai înaltă şosea din România.