Suntem ceea ce facem! Siguranţa nu e o abureală moralizatoare

Ştefan este student în anul terminal la teologie. În primii ani s-a descurcat de minune şi era văzut ca un băiat cu sufletul curat, cuminte şi deştept. Ca fapt divers, părinţii lui Ştefan au cheltuit cam tot ce puseseră deoparte ca el să nu ducă lipsă de nimic.

Departe de voinţa lui şi, mai degrabă împins de subconştient din cauza prietenilor puţini, Ştefan s-a anturat unui grup care părea „matur” la început, dar care, cu timpul, s-a transformat într-un cerc al băutorilor anonimi. Timid din fire, Ştefan n-a pus gura pe sticlă, dar asta până când tot ce-a strâns în el trebuia să iasă afară. Alcoolul a devenit adăpostul din frunze de palmier. Era luni dimineaţă…

Bogdan este un corporatist get-beget. Programator de succes şi care acum conduce un proiect important în cadrul firmei pe care o slugăreşte vreo 12 ore pe zi. Deja aplicaţia la care a lucrat a fost descărcată de sute de mii de oameni cu telefon inteligent. În ciuda succesului, stresul e tot mai mare la muncă şi se auto-depăşeşte.

Doarme puţin şi este continuu presat de gulerele albe care pun dead-line-uri imposibile şi pentru care munceşte săptămâni legate. Cu părinţii vorbeşte rar, iar de prietenă tocmai ce s-a despărţit. A zis „da” carierei, nu la starea civilă. Era luni dimineaţă…

Melania abia ce şi-a dat jos „mămăligile” de începător de pe parbriz şi lunetă. Crede ea că a acumulat suficientă experienţă la volan, în plimbările zilnice din Bucureşti. Mereu pe fugă, coafura şi machiajul sunt rezolvate la primele două intersecţii de casă.

Şi-a dat seama că dacă dă prioritate este luată „de proastă”. Puţin a lipsit ca stilul ei de condus să se transforme din pacifist în ofensiv cu tentă de agresiv. Astfel reuşeşte să ajungă la muncă de două ori mai repede ca înainte. Stresul trece după două ţigări şi o cafea… S-a lepădat şi de semnalizatoare, iar benzile sunt schimbate din impuls, precum rujurile. Nici măcar nu se mai uită în oglinzi. Dacă nu te uiţi acolo, înseamnă că nu e nimeni interesant. Era luni dimineaţă…

Cam 7 şi jumătate dimineaţa.

Toţi ştiu că în jumătate de oră traficul se strică pentru toată ziua, aşa că trag tare. Pe bulevarde se aude şuieratul de anvelope ca pe autostradă. Unda verde încă ţine prin centru la viteze de peste 60-70 kmh. În acest moment se întâlnesc cei trei, întâmplător, într-o intersecţie, deşi n-au nici măcar un prieten comun.

Ştefan se întorcea de la încă o beţie, Bogdan gonea cu maşină către serviciu ca să recupereze întârzierea zilnică, iar Melania făcea slalom printre dobitocii care îi stăteau în cale în timp ce îşi verifica mail-ul.

Ştefan face primul pas pe trecerea de pietoni, pe roşu, Bogdan gonea cu 70 în paralel cu Melania, care taie calea programatorului. Evident el era atent la altceva şi reacţionează târziu, abia după ce îi „şterge” Melaniei bara. Trage de volan stânga, spre Bogdan, în timp ce maşina Melaniei derapează spre trotuarul din dreapta. Teologul este aruncat în aer câţiva metri şi cade cu capul de asfalt. Bogdan dă airbagul la o parte, se uită prin trapă şi amuţeşte nefiresc de durere, de panică, suferinţă….

Scenele din „Final Destination” păreau dure până azi.

Melania se uită la sângele care e împroşcat pe tot parbriz. Nu este al ei. Ştefan rămâne paralizat, o legumă gânditoare, în sevraj după alcool. Bogdan n-a mai ieşit din casă de câteva luni, unde se pedepseşte într-un miros greu de jeg. A rămas singur, la job a renunţat şi de multe ori i-a fulgerat prin minte să îşi pună capăt zilelor. L-a scăpat un unchi de închisoare, dar ratele neplătite îl vor scoate curând în stradă. Melania zace de mai bine de jumătate de an într-un azil de nebuni.

Povestea ţi se pare o abureală moralizatoare? Mai gândeşte-te o dată. La 2.500 de morţi pe an în România, fiecare poveste e un film grotesc cu scenariu de căcat.

Dacă Ştefan n-ar fi băut cu o seară înainte sau ar fi chemat măcar un taxi…

Dacă Bogdan ar fi lăsat gândurile acasă…

Dacă Melania ar fi plecat cu 10 minute mai devreme de acasă…

Dacă din poveste scoţi unul dintre cele trei personaje, nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu trebuie să recunoşti deschis. Fă-ţi singur psihanaliza şi admite. De multe ori se întâmplă să treci prin intersecţii cu viteză prea mare, fără să te fi uitat măcar la culoarea semaforului. În drum spre serviciu eşti ca un robot, nici nu ştii când ai parcurs aşa de repede jumătate din traseu. Din 5 şoferi la semafor, 4 sunt frustraţi, grăbiţi. Pietonii se afundă în muzica din căşti, băutură sau gânduri.

Dă semnal, uită-te în oglinzi, întoarce capul. Dacă ţi-e mai uşor ia metroul. E mai ieftin şi mai sigur.

Fii responsabil indiferent că o iei pe trotuar sau asfalt.