Revoluţia bunului simţ în asigurări

Vecina mea din blocul unde locuiesc în Bucureşti este o
amatoare/începătoare. Parchează din 10 manevre până parfumează
curtea cu miros de ambreiaj. Şi-a luat maşină roşie nouă acum şase
luni şi a învăţat deja unde este biroul de tamponări din trei
sectoare. A lovit-o de vreo şase ori şi nu cred că s-a potolit. Şi
ea plăteşte tot 800 de lei pe an.

Vărul a cotizat deja echivalentul a vreo 2.000 de euro la
asiguratorul de răspundere civilă din care nu a consumat nimic,
vecina a plătit doar 200 de euro şi a beneficiat de peste 8.000 de
euro în despăgubiri către victime colaterale ale incompetenţei ei
la volan. Şi ne mai mirăm de ce se scumpeşte RCA-ul în fiecare
an…

Unde mai pui că pentru 2010 se mai anunţă o majorare de până la
40%. Eu spun că ar trebui să se scumpească până la 500% pentru
vecina mea şi să se ieftinească la jumătate pentru văr. Adică să
trecem din „epoca de aur” a comunismului în asigurări la „revoluţia
bunului simţ”. Adică să trecem la bonus-malus. Din nou.

La doi ani de la prima tentativă, asigurarea RCA mai face o
încercare. Bonificaţiile sunt însă mici, iar majorarea maximă
pentru cei care produc pagube serioase va fi cel mult dublă. Tot
acest balet al preţurilor ascunde însă un adevăr sinistru.
Asigurarea RCA nu se susţine din vânzarea de poliţe.

Companiile de asigurări lasă preţurile jos ca să atragă cât mai
mulți clienți în baza de date cărora să le vândă mai apoi soluţii
de viaţă sau pentru casă, mult mai profitabile. Problema este că
noi suntem o piaţă atipică. Atipic de săracă şi atipic de
inconştientă. Pe rând sau împreună.

Ne construim case în albia Dunării şi apoi ne mirăm că apa ne ia
casa şi familia sau dăm o avere pentru o maşină de parcat în faţa
blocului pe care nu ne permitem să o întreţinem corespunzător,
darămite să o mai şi asigurăm cu 3.000 de euro pe lună cât este
casco la o maşină de lux… mediu, ca să îi zicem aşa.

Aşa se întâmplă şi cu asigurările. Pun pariu că 98% dintre cei
care citesc, adică cel mai probabil nici tu, nu ştiţi că de la 1
ianuarie 2010 ar fi trebuit să ne asigurăm obligatoriu casele. A
mai dat însă Guvernul o păsuire, aşa că nu are nimic a face dacă nu
v-aţi agitat încă.

Adevărul sinistru este că majoritatea firmelor de asigurări nu
sunt rentabile şi automat devin rău-platnice. Ţin cu dinţii de
preţurile mici şi apoi de dosarele de despagubire adunate cu
nemiluita prin birouri.

O amică m-a sunat deunăzi aproape plângând de nervi la telefon.
Maşina ei lovită de un tâmpit zăcea în service pentru că
asiguratorul nu semna devizul de reparaţie. Am învăţat-o să facă ce
recomand oricui în această situaţie. Ameninţaţi cu câte o
reclamaţie la superiori, la Comisia de supraveghere a asigurărilor,
Oficiul pentru protecţia consumatorului şi un proces. Puteţi plusa
cu un telefon la televiziune. Mai ţine şi manevra asta.

Din păcate, soluţiile sunt temporare. Cei aflaţi în dificultate
ştiu deja lecţia bine. Plăţile se fac tot mai greu iar falimentele
în domeniul acesta vor începe cât de curând în condiţiile în care
vânzarea de asigurări a scăzut cu cel puţin o treime pe fondul
cererii slabe de autoturisme noi şi a retragerii din circulaţie a
sute de mii de maşini de firmă ori recuperate.

Ca să tragem linie, se va face puţină curăţenie cu forţa crizei
pe această piaţă puţin sălbatică, iar la final vom ajunge să plătim
pentru un RCA cel puţin dublu şi aşa ar trebui să fie pentru ca
lucrurile să funcţioneze. Poate măcar de atunci cei rămaşi pe piaţă
se vor concentra mai mult pe menţinerea încrederii clienţilor.
Pentru că până la urmă încredere ne vând!