O nouă utopie: să ai MAŞINĂ NOUĂ în România jmekerească
Am fost plecat o lună în concediul de nuntă şi m-am rupt cam de orice ştire.
Mi-au ajuns, totuşi, pe la urechi unele zvonuri despre circul cu ”a murit regele, trăiască noii regi, să aibă şi gura lor ce să mănâncă”, iar când m-am reîntors în Bucureşti am găsit o mini-revoluţie împotriva proiectului de distrugere a Roşiei Montana (o parte din aurul de acolo urmând, probabil, să fie purtat ostentativ de supuşii regilor auto-proclamaţi…).
Şi brusc mi-am dat seama că mi-a cam ajuns. Mi-a ajuns până la gât de prostia din ţara asta.
De politicienii corupţi până în măduva oaselor, dar care cumva reuşesc să tâmpească mare parte din populaţie cu aburelile şi promisiunile electorale.
De afaceriştii mafioţi, care pozează în ”biznismani” oneşti, care-şi ţin obrazul subţire în stil manelist, epatând cu maşinile prea scumpe şi vilele prea numeroase şi fiţele prea nesimţite, susţinute de devalizarea subterană a economiei din ce în ce mai făţiş.
De românii care se adaptează în stil hienă, acceptând jaful şi chiar încurajându-i pe devalizatori, la umbra cărora le iese şi lor câte ceva, deşi pe termen mediu şi lung asta înseamnă auto-anihilare.
De ceilalţi români, care se roagă la dumnezeu să câştige la loto şi nu vor să înţeleagă că neimplicarea lor în găsirea soluţiilor îi face părtaşi la problemă, dar se complac în postura de semi-cerşetori şi plângăreţi.
De mass-media aservită intereselor profitului cu orice preţ, chiar şi cu cel al oligofrenizării maselor pentru creşterea ratingului şi atragerea banilor din publicitate sau din şantajul mediatic.
După 20 de ani, această plonjare în meandrele unei democraţii originale are nişte efecte devastatoare, care prefigurează o prăbuşire grandioasă a unei naţiuni. Este adevărat, conform teoriei conspiraţiei, nici UE sau NATO sau alte organisme internaţionale nu sunt străine de acest scenariu trist.
Şi atunci, oare de unde să mai găsesc energia să rezist în acest mediu nenorocit? Un mediu în care aproape devine o utopie să mă mai gândesc, din postura de om proaspăt însurat şi cu gânduri de familie, la o maşină nouă!
Bani să o cumperi, aproape exclusiv dacă apelezi la împrumuturi bancare. Adică să te sclavagizezi în condiţiile actuale ale nesiguranţei economice şi a locurilor de muncă?!
Hai să zicem, te numeri printre norocoşii care îşi permit, totuşi, o maşină nouă. Dar cum rămâne cu starea drumurilor, cu deja proverbiala calitate neconformă a combustibililor, cu service-urile din ce în ce mai incompetente? Ce, bugetul tău e sac fără fund?…
Ţi-ai luat maşină nouă, dar te ţine să o ţii? Mai ales că orice drum ceva mai lung prin ţară devine o aventură cu final potenţial de groază, dacă ne gândim la câţi nesimţiţi şi tupeişti sunt pe şoselele curios de aglomerate.
Temerile că maşina ta nouă va fi cel puţin şifonată de vreo rablă condusă de un inconştient te fac să investeşti mult în CASCO, dar şi acolo trebuie să fii cu ochii cât cepele la clauze şi aburelile agenţilor de vânzări.
Şi încă un lucru: ţi-ai permis o maşină nouă, decentă, de maximum 15-20.000 de euro? Eşti un nenorocit, ştiii asta? Faci parte din clasa de mijloc pe care ceilalţi o hulesc.
Pe de o parte sunt cei care-şi permit doar hârburi de o mie – două de euro, graţie programelor de guvernare care le garantează şomajul şi lipsa viitorului. Pe de altă parte, sunt cei cu maşini de ”jde mii de euro” sau chiar sute de mii, pentru care tu eşti doar unul dintre fraierii care prestează ca să aibă ei ce să devalizeze, ca apoi să te flegmeze de la înălţimea gipanului inutil de scump şi puternic.
Şi atunci, eu cum să îndrăznesc să sper la o maşină ecologică în condiţiile astea? Un Renault Zoe, de exemplu, mi se pare o maşină foarte potrivită pentru mine, dar uite că ţara în care trăiesc este complet nepotrivită pentru această dorinţă eco pur şi simplu normală.
Ce să fac, să vă mulţumesc tuturor factorilor decizionali care aţi contribuit din plin la răbufnirea mea? Să facem haz de necaz şi s-o dau dracului de treabă, apelând la un hârb nenorocit, eventual înmatriculat în Bulgaria, pe care să-l ”dotez” cu bâtă de baseball sau chiar pistol cu bile şi să fac pe neanderthalianul în trafic?
Nu. Refuz să o iau pe această cale. Mai bine risc să-mi răcesc gura de pomană şi să arăt cu degetul bubele şi furunculii societăţii noastre minunate.
Lucru care sunt sigur că nu mă va ajuta să-mi iau o maşină nouă şi nici nu mai e de natură să mă răcorească. Dar, cine ştie, mai multe picături de acest gen pot readuce ideea de oprobiu public la nivelul unde politicienii de doi lei şi afaceriştii manelişti să înceteze să ne mai sape groapa.