ISTORIE: Băieţii Bentley şi Le Train Bleu, sau cum se naşte o legendă

Atunci când Walter Owen Bentley introducea aluminiul în motoarele de mare putere care aveau să fie folosite la avioanele din Primul Război Mondial, nici nu bănuia ce moştenire va lăsa mărcii care urma să-i poarte numele. Dar Bentley nu era singurul inginer genial al vremii sale – toată perioada antebelică abundă de nume mari în istoria automobilelor – ci doar unul cu foarte multă baftă: unul dintre britanicii bogaţi care-i cumpărau maşinile (celebrul club Bentley Boys) i-a cumpărat şi marca, iar astfel Bentley a avut cu ce să-şi dezvolte nu doar maşinile, ci şi să le ducă la un nivel care a atras apoi atenţia celor de la Rolls-Royce…

Dar băieţii Bentley nu au salvat doar marca, ci i-au imprimat şi o aură care dăiunie chiar şi acum, căci milionarii posesori de Bentley se întreceau în anii ’30 în tot felul de curse. Legendară a rămas cursa contra Le Train Bleu – expresul de noapte francez, care mergea de la Calais până pe Riviera, adică din cel mai nordic punct al Franţei, până în sudul ei plin de căldură, femei frumoase şi lux orbitor. Cursele Trenului Albastru au stârnit iniţial admiraţia faţă de marca Rover, căci a fost prima care a izbutit să bată expresul de noapte într-o cursă întinsă pe mai bine de 1.200 de kilometri!

Auzind acestea, un milionar britanic, Woolf Barnato, posesor de mine de diamante în Africa de Sud şi pilot celebru, câştigător de trei ori a formidabilei curse de 24 de ore de la Le Mans (cu Bentley, desigur), a declarat că va fi în stare să ajungă de la Cannes chiar la clubul său din Londra înainte ca trenul plecat din acelasi loc să ajungă la Calais – o întrecere demnă de anul 1930, an în care, evident, traversarea Canalului Mânecii se făcea cu feribotul… Excentricul milionar a şi reuşit, de altfel, să învingă trenul, fapt care i-a sporit şi mai mult reputaţia – să mai spun că investiţiile sale numărau prin 1938, printre multe altele, un palat cu 25 de camere şi un cinematograf?

Celebra cursă, ilustrată de designerii Bentley

Cursa a fost una extrem de dificilă: a avut parte de averse de ploaie, a făcut şi o pană, iar prin mijlocul Franţei a dat de ceaţă densă. Chiar şi aşa, britanicul a ajuns la clubul său din Londra cu 4 minute înainte ca trenul să ajungă în gara din Calais. Treaba asta l-a făcut celebru, dar l-a lăsat şi fără ceva bani, poliţia franceză aplicându-i o amendă zdravănă pentru curse ilegale, iar Bentley fiind chiar exclus de la Salonul Auto de la Paris din 1930 pentru că a aprobat o cursă ilegală!

Apropo, deşi în mai toate imaginile care amintesc de cursă apare un Bentley Speed Six carosat de Gurney-Nutting, în realitate Barnato a reuşit să câştige într-un Bentley Speed Six „de serie”, preluând abia două luni mai târziu maşina preparată de celebrul carosier.

Stânga, maşina cu care a câştigat cursa, un Bentley Speed Six obişnuit. În dreapta, Bentley-ul Speed Six carosat de Gurney Nutting

Nebuniile tinereţii nu l-au împiedicat mai târziu să fie un comandant în aviaţia britanică, cu victorii împotriva Luftwaffe, iar de murit, a murit de cancer, o boală care nu se uită nici la bani, nici la faimă. Victoriile lui în motorsport au dăinuit, iată, de vorbim despre ele şi azi, iar marca Bentley încă îşi datorează numele unora dintre cele mai reuşite modele ale sale curbelor circuitului de la Le Mans.

Deşi a fost apoi trecută într-un con de umbră de către noul proprietar Rolls-Royce, marca a fost cumpărată în cele din urmă de germanii de la Volkswagen şi reînviată, de data asta cu respectarea cât mai fidelă a spiritului ei original: cele mai fiabile, mai sigure, mai rapide şi mai luxoase automobile – maşini care pot rivaliza oricând cu celălalt colos britanic (deţinut şi el tot de nemţi, dar de cei de la BMW). Iar moştenirea sportivă e cea care îi atrage pe milionarii de azi să cumpere aceste maşini şi să îşi facă de cap cu ele pe şosele.

Bentley Speed Six Gurney Nutting Sportsman Coupé (Blue Train) – 1930 

Îmi veţi spune: aşa, şi? Iar eu voi răspunde că povestea nu are neapărat o morală, căci milionarii excentrici care i-au creat aura au murit demult, iar pe vremea lor nu încercau să întreacă trenul la barieră, ci ca nişte adevăraţi gentlemani, mergând paralel cu el, dar respectând regulile de circulaţie. Iar atunci când şoselele publice nu îi mai puteau satisface (căci acolo Poliţia era şi atunci la fel de neiertătoare), mai băgau mâna în buzunar şi construiau circuite pe care să se poată da în voie, punând astfel bazele motorsportului de azi.

Iar morala ar fi că, dacă milionari excentrici şi iubitori de viteză au existat mereu, dar au şi creat şi lăsat în urmă ceva bun, milionarii de azi nu mai respectă – cu foarte puţine excepţii – nici spiritul, nici tehnologia, nici istoria lucrurilor scumpe de care se agaţă pentru a-şi exprima valoarea. Şi asta ne dă, poate, şi măsura timpurilor în care trăim. Timpuri din care e puţin probabil să rămână ceva după noi, ceva care să fie admirat pe drept de generaţiile viitoare.

Nu de alta, dar suntem cu toţii – săraci sau bogaţi – prea grăbiţi să alergăm cu toată viteza spre ultima noastră barieră.