Interminabila aventură a modernizării centurii Capitalei

Şoseaua de centură îşi are originea în drumul făcut de-a lungul şinelor de tren care înconjurau Bucureştii la orizontul anilor 1900, ca parte a sistemului defensiv cu fortificaţii care trebuia să constituie Cetatea Bucureştiului. Pentru că marile proiecte de infrastructură au fost întotdeauna extrem de costisitoare şi de lent executate în România, şi acest proiect a fost un mare eşec – forturile construite cu mulţi bani şi trudă erau deja inutile înainte de Primul Război Mondial şi azi sunt într-o stare de degradare avansată, dar măcar ne-am ales cu drumul de centură şi cu infrastructura feroviară care permite ocolirea oraşului.

Din nefericire, autorităţile nu au fost în stare ca, timp de peste 100 de ani, să folosească inteligent această moştenire – alte oraşe europene şi-au construit drumurile de centură mult mai târziu, iar unele dintre ele nu au nici azi un drum circular similar, ci o combinaţie de autostrăzi în unghi drept care au fost construite pe bucăţi. Soluţia elegantă a anilor 1900 – cercul – este mult mai uşor de integrat într-un sistem de transport inteligent, cu o condiţie, însă: ca autorităţile să aibă o concepţie coerentă asupra dezvoltării oraşului şi a transportului în jurul acestuia.

Cozile se întind pe kilometri la zonele de conexiune cu oraşul. Foto: Mediafaxfoto

Centura Bucureştiului este cel mai aglomerat drum din România, circa 145.000 de maşini circulând pe cei 70 de kilometri ai săi în fiecare zi. În acest context, lărgirea sa la minim două benzi, legarea sa la nivel de sens giratoriu supraetajat cu drumurile care vin din ţară şi intră în oraş, precum şi pregătirea acestuia pentru a suporta o infrastructură logistică ar fi fost priorităţi pentru orice Guvern. Din păcate, atât sub comunişti, cât şi sub neo-comunişti, acest lucru nu s-a întâmplat.

În timpul în care alte capitale europene foloseau infrastructura feroviară din jurul oraşului pentru metroul rapid de suprafaţă, cu investiţii suplimentare minime, noi am lăsat ca această infrastructură să zacă folosită doar din când în când, de către un tren de marfă sau de trenurile care pleacă spre mare. Cât despre şosea…

Au trecut opt ani de când România s-a integrat în Uniunea Europeană, dar Centura a rămas la nivel de drum judeţean cu o singură bandă pe sens pe mare parte din traseu. Doar partea de nord-est a fost modernizată, şi aceea cu nişte soluţii incredibil de proaste de conectare cu drumurile de acces înspre Bucureşti, care necesită traversarea de către maşinile care vor să intre în oraş a două benzi pe care se circulă în mare viteză.

Cumpăraţi lapte de la ţăran, e bio şi e curat. Aşa arată oile păşunate lângă Centura Capitalei. Foto Mediafaxfoto

După cum veţi putea citi într-un amplu material al colegilor de la Ziarul Financiar, starea actuală a şantierelor de modernizare a Centurii este dezastruoasă, transportatorii pierzând zilnic, în medie, 2 ore pentru fiecare camion care tranzitează Centura, viteza medie fiind pentru acestea de 17 km/h. Chiar şi pe porţiunile modernizate, viteza nu este la nivel de autostradă sau de drum expres, pentru că nu sunt realizate corect conexiunile cu drumurile naţionale şi judeţene care traversează Centura, iar ambuteiajele formate se întind, la orele de vârf, pe kilometri.

În plus, starea jalnică a drumului duce la uzura prematură a maşinilor, ca să nu mai vorbim de pierderile de vieţi omeneşti. Milioanele de euro pierdute în fiecare an ar fi fost de ajuns pentru a termina întregul drum la nivel de drum expres cu două benzi pe sens, dar autorităţile au fost incapabile să facă acest lucru, de opt ani de zile lucrurile mişcându-se cu viteza melcului.

Lucrările programate încă din 2008 trebuiau să fie finalizate în 2011-2013 cel târziu. Suntem în 2015, iar ultimul termen avansat este finalul lui 2016… Sursa foto: Gândul.info

Marea problemă ţine, însă, şi de faptul că nimeni din Ministerul Transporturilor sau de la Primăria Capitalei nu a prevăzut ce se va întâmpla la orizontul anilor 2030, când aceasta deja va fi în interiorul oraşului. Când a fost construită, acum 100 de ani, oraşul se afla la o distanţă medie de 8 kilometri. Acum, pe mai multe porţiuni, casele au ajuns chiar în vecinătatea Centurii. În plus, dezvoltarea spaţiilor logistice de-a lungul acesteia a fost haotică, fără niciun fel de strategie, astfel că intervenţiile ulterioare pentru lărgire sau modernizare sunt din ce în ce mai dificile.

Lipsa aceasta de strategie pe termen lung este, de fapt, o crimă la adresa dezvoltării ulterioare a celui mai important oraş din România. La orizontul anilor 2020 abia vom fi reuşit să avem o Centură complet modernizată, dar ea se va dovedi foarte rapid incapabilă să asigure un trafic fluent, fiind necesară dublarea acesteia de o autostradă de legătură între est şi vest, care va costa alţi bani şi alţi ani de execuţie. În acel moment se va vedea şi cât de prost a fost gândită (sau n-a fost deloc, mai degrabă) modernizarea Centurii. Nimeni nu a gândit dezvoltarea unitară a zonelor care astăzi sunt teren viran, dar în mai puţin de 15 ani vor fi pline de case şi de blocuri, nimeni nu a gândit pe termen mediu şi lung dezvoltarea căilor de acces ale viitoarei metropole a Bucureştiului, care va trece de 2.5 milioane de locuitori destul de repede şi a cărei zonă de suburbii se află în plin proces de extindere.

1 oră şi 10 minute – acesta este timpul mediu de tranzitare a 30 de km de Centură de la est la vest, prin sud.

Este, practic, o poveste interminabilă, în care abia vom termina, cu chiu, cu vai, de modernizat un drum aflat încă la nivelul anilor 1900, şi apoi ne vom da seama că n-a fost suficient. Şi apoi o vom lua de la capăt. Oare chiar nu este în stare nimeni de la Ministerul Transporturilor şi de la Primăria Capitalei să gândească o dezvoltare coerentă a infrastructurii, nu doar la nivel de drum, ci la nivel de necesităţi actuale şi viitoare ale oraşului?

Vom reveni cu un reportaj de la „firul ierbii”, care în cazul Centurii înseamnă, mai degrabă, firul noroiului şi gropilor, pentru a vedea de ce se circulă, de fapt, atât de greu pe Centura Capitalei. Şi cine e de vină. Poate că, dacă vom arăta cu degetul vinovaţii, cu nume şi prenume, vor binevoi totuşi să mişte ceva în această ruşine care nu se mai termină.