Esticii

Se ataşează emoţional, nu de vreo bijuterie pe roţi, ci de orice maşină deţin. Afecţiunea rămâne şi după înstrăinare.

Îşi iau maşini pe care nu le pot întreţine corespunzător, când piaţa urlă deja de caiete de service incomplete.

Pompează atâta importanţă artificială în acest obiect cu simplul rol de transport încât uneori maşina care-i mişcă dintr-un loc în altul este mai scumpă decât casa în care stau şi-şi cresc familia.

Ar fi în stare să sară la bătaie, sau mai rău, pentru un loc de parcare, o zgârietură, o lovitură şi preferă să sângereze ei decât să aibă de suferit vreo secundă masa lor neînsufleţită de fier, cauciuc şi plastic.

Cumpără maşini second-hand puternice cu care aleargă pe drumuri de mâna a treia de parcă sunt înscrişi într-o cursă prostească de a ajunge primul în groapă.

Preţuiesc nişte cai putere în plus mai mult decât un airbag cortină.

Plătesc şi o treime din salariul lunar rată la o maşină, un gest de neconceput într-o cultură vestică, pentru un obiect care nu este o investiţie, ci doar o cheltuială care mai şi atrage costuri suplimentare.

Achiziţia unui automobil nu se face după ideea „cumpăr doar ce-mi permit să întreţin cum se cuvine”.

Stau câte 2 ore la coadă la spălătorie în weekend.

Îşi botează maşina. O sfinţesc. O ocrotesc de accidente prin cruciuliţe, nu mereu 5 sau 10, dar una tot să fie acolo, undeva în torpedo.

Oricât ne-am feri, oricât am zice că suntem altfel, ne regăsim din când în când într-una din situaţiile de mai sus.

Iar asta trebuie să se schimbe.

Ochii larg deschişi fac cât 5.000 de cruciuliţe, patru icoane în spate şi două rânduri de moaşte în portbagaj. 300 de cai răpciugoşi ai unei maşini vechi de 20 de ani vor muri pe capete mult mai repede decât 120 din cei moderni.

Da, service-ul de marcă chiar contează. Nu, niciodată nu merită să te expui unui risc fizic din cauza unei maşini, există Poliţie sau principiul „cel mai deştept cedează”.

Foloseşte afecţiunea pentru cineva, nu ceva.