Criza auto forţează mega-alianţele
Primul deceniu al mileniului III a consemnat un superfaliment în America – remember scandalul Enron? Iată că finalul acestui deceniu consemnează încă un faliment de proporţii, cel al GM, o companie care a fost ani la rând Number One în topul mondial auto şi care are în spate 100 de ani de existenţă.
Dar acum ni se relevă că are în cârcă şi datorii estimate la peste 80 de miliarde de dolari, în timp ce guvernul intenţionează să mai pompeze vreo 30 de miliarde… Între timp, multe voci din domeniul economic sunt optimiste, spunând că falimentul poate fi ceva chiar foarte bun pentru o companie, iar lumea trebuie să se aştepte ca GM să se reorganizeze şi să renască din propria cenuşă, devenind iar o companie prosperă şi plătind datoriile de peste 100 miliarde de dolari…
Eu unul nu mă pricep la toate artificiile şi regulile economice îmbârligate ale analiştilor, dar mi se pare simplu un principiu: banii împrumutaţi trebuie returnaţi. Şi, cum acţionarul majoritar al lui GM urmează să fie guvernul american, plata datoriilor se va face de la bugetul de stat. Deci din buzunarul contribuabilului american, corect?
Chrysler, după un "mariaj" nu foarte lung cu Daimler, este deja în faliment, dar este tatonat îndeaproape de grupul Fiat. Fiat, care, să nu uităm, a avut o legătură nereuşită şi cu General Motors. Interesant, deşi istoria recentă ne arată că industria auto americană e cam cu ghinion, pretendenţi mai există – iar chinezii nu lipsesc de pe listă.
Despre Ford încă nu există informaţii oficiale că ar fi în pragul colapsului, dar zvonurile şi estimările privind ramura americană a concernului sunt de la pesimiste în jos. După ce a scăpat de Aston Martin, iar apoi de Jaguar şi Land Rover, Ford încă mai speră să facă o afacere bună cu vânzarea Volvo şi chiar Mazda.
General Motors are o grămadă de companii mai mici sau mai mari sub umbrelă. Opel se pare că şi-a găsit salvarea, datorită Magna – însă tot nu este clar dacă GM va renunţa uşor la filiala europeană sau o va trage în prăpastia falimentului. Saab are mici speranţe de a fi preluată de grupul Fiat, în timp ce despre Chevrolet Europe nu ştim decât că are planuri de viitor cu dezvoltarea de noi modele (de remarcat că această companie s-a clădit pe bazele defunctei Daewoo, cu un succes neaşteptat de mare).
Hummer are şanse foarte mici de supravieţuire, cel mai probabil sub bagheta unor chinezi, în timp ce Saturn este curtată de Renault, în primul rând pentru reţeaua de dealeri, prin care Renault speră să penetreze piaţa americană. Buick se pare că se va muta de tot în China, deoarece în America nu prea mai are şanse. Pontiac e aproape înmormântată. Cadillac cel mai probabil va fi preluată de un grup restrâns de firme americane. Holden s-ar putea să supravieţuiască datorită guvernului australian. GMC se pare că se va dizolva.
Una peste alta, industria auto americană este, în acest moment, pe cale de a se destrăma. Şi, dată fiind situaţia mai mult decât pesimistă, nu înţeleg cum de mai speră aceste concerne megalomanice să vândă cu un profit foarte bun firmele pe care le deţin – nu este clar că, din moment ce te paşte falimentul, "vulturii" încearcă să obţină totul la un preţ cât mai mic?