Ce se mai întâmplă cu Pasajul Basarab la o săptămână de la inaugurare
Acum o săptămână mă minunam de cât tămbălău s-a făcut cu ocazia
deschiderii Pasajului Basarab, care a devenit principala
atracţie turistică a Bucureştiului pentru câteva zile.
Ce-i drept, s-au înregistrat şi câţiva nori de scandal şi nişte
precitipaţii cu puternic iz politic, dar suntem în România, capra
vecinului trebuie biciuită. Am încercat să nu cad pradă cancanului
făcut pe tema pasajului şi m-am transformat într-un observator al
situaţiei din intersecţia Titulescu – Banu Manta.
Ce s-a întâmplat în intersecţia dintre bulevardele
Nicolae Titulescu şi Banu Manta în această săptămână? Păi, ia să
vedem:
- În fiecare dimineaţă am fost trezit devreme de claxoanele
maşinilor şi ale tramvaielor, dar şi de fluierele poliţiştilor puşi
să decongestioneze traficul. De parcă nu semaforizarea ar trebui să
facă acest lucru – sâmbătă, oricum, semafoarele au fost pe galben
(mă rog, portocaliu), ceea ce a dus la nişte scene amuzante de haos
şi nervi. În rest, însă, nu s-a schimbat nimic faţă de ce ştiam
ultima oară. -
În fiecare noapte, Pasajul Basarab a devenit loc de pelerinaj
pentru nişte motociclişti cu vitezane, dar şi pentru nişte băieţi
cu maşini puternice şi sonore. Ce înseamnă acest lucru pe la 2
noaptea? Ei bine, reverberaţiile dintre blocurile turn din zonă
străping lejer insonorizarea asigurată de termopane, iar alarmele
maşinilor parcate porneau sistematic într-un cor demenţial. În
afara celor care dorm buştean, cred că vreo câteva mii de
bucureşteni din zonă (mai ales cei din blocurile învecinate cu
pasajul) le-au urat „să nu-ştiu-ce bine!” scandalagiilor. - Din câte am înţeles de la alţii, Pasajul Basarab este perfect
până când ajungi în intersecţiile din capete. Unde traficul nu este
deloc fluidizat. Pasajul Basarab mai este perfect pentru cei care
nu şi-au schimbat traseele vechi, cum ar fi Podul Grant sau zona
Gării de Nord şi a Ministerului Transporturilor, deoarece acum nu
mai e aşa mare aglomeraţie pe acolo. Eu personal mă minunez de cât
de mare e coada dimineaţa la coborârea de pe pasaj spre Titulescu,
dar, mai ales, cât de mare a devenit aglomeraţia de pe Titulescu
spre pasaj. Acum, însă, e vară, stai să vină toamna să vedem
adevărata dimensiune a ambuteiajului. -
Bulevardul Nicolae Titulescu are două benzi pe sens. Degeaba.
Chiar dacă la începutul săptămânii, imediat după inaugurare, a
început o campanie mică de ridicare a maşinilor oprite
neregulamentar, avem o şcoală, avem două supermarketuri, avem
diverse obiective în faţa cărora oamenii parchează, chiar şi numai
pentru două minute. Suficient ca să provoace un haos general în
intersecţia principală, indiferent de prezenţa echipajelor de
poliţie în unele zile, la orele de vârf. Ce-i drept, e o chestiune
de miserupism a şoferilor la adresa indicatoarelor „oprirea
interzisă”. Dar şi una de concepţie stupidă a parcajelor care
decupează trotuarul, multe maşini rămânând cu fundul în stradă. - Şi ultima chestiune: imensul tricolor, atârnat de cei doi
stâlpi de susţinere, a fost doborât de vânt în noaptea care
preceda, culmea, chiar Ziua Drapelului. Trecând peste comicul
coincidenţei, rămâne o problemă foarte gravă, care ţine de
securitatea celor care traversează pasajul – vă daţi seama ce s-ar
fi putut întâmpla dacă flamura cădea în timpul circulaţiei de zi cu
zi, peste tramvaie şi maşini? Râdeam cu prietenii că drapelul va
cădea la un moment dat. Dar, sincer, nu m-am aşteptat ca tovarăşii
ingineri care l-au pus acolo să nu ia în considerare vântul
puternic, anunţat la meteo. Oare ce altceva nu au mai luat în
considerare?
Cam asta a fost prima săptămână de Pasaj Basarab, observată din
zonă. O investiţie gigant (chiar trebuia un sfert de miliard de
euro?), care aduce, pe alocuri, cu una dintre minunile lumii de la
Caracal: macaraua uitată între blocuri. Cu bani mult mai
puţini se puteau obţine cel puţin aceleaşi efecte în materie de
fluidizare a traficului, prin construirea de poduri mai
mici peste liniile de cale ferată sau peste Dâmboviţa. Plus vreo
câteva parcări subterane sau etajate, strategic amplasate, care ar
fi eliberat multe benzi de circulaţie, ocupate acum de maşinile
parcate.
Dar atunci poporul nu ar mai fi fost ameţit cu „cel mai lat pod
urban din Europa”. Sau cel mai lung ori cel mai arătos? E adevărat
că planurile de construcţie au demarat înaintea crizei, dar
acum Pasajul Basarab pare o tichie de
mărgăritar.
Şi, oricât de optimist aş vrea să privesc situaţia, nu pot decât
să constat, cu un gust amar, că ne plac prea mult aparenţele şi
fanfara în locul eficienţei şi a filosofiei lucrului bine gândit şi
meticulos făcut. Nu neg, Pasajul Basarab este un lucru bun
principial – dar, oare, plusurile sale sunt mai multe decât
minusurile?
Nu-mi rămâne decât să pun un alt pariu: până în vara
viitoare, Pasajul Basarab va intra în lucrări de
reabilitare, acoperirea gropilor urmând a fi principala
grijă. Mă gândesc la modul heirupist de lucru din ultimele luni
(„las’ că merge şi aşa, Gogule!”). Mă gândesc la meciul de tenis
dintre afaceriştii clientelari politic („anul ăsta ne daţi nouă
contractul pe banii statului, la anu’ îl luaţi voi, să fim toţi
mulţumiţi”). Mă gândesc la chestii electorale („să vadă oamenii că
lucrăm pentru ei!”).