Ameninţarea dreptului la locul de parcare
Este vorba despre spaţiul aflat la adresa Aurel Vlaicu
nr. 85, din capitală. Adresă unde găsiţi o poartă, un
gard, o cuşcă a unui agent de pază şi… un spaţiu foarte mare
betonat.
Nu am reuşit să aflu despre ce firmă e vorba, aşa încât
o voi denumi în continuare „firma de pe Aurel Vlaicu
85”. Nu ştiu nici care este firma de pază însărcinată cu
protecţia ei, nici numele agentului de azi dimineaţă, nici rasa
câinelui maidanez pripăşit în spatele gardului.
Dar ştiu că m-am lovit de un românism acerb în această
dimineaţă.
Azi dimineaţă, în apropierea biroului, am zărit un loc taman bun
pentru Jimny-ul meu de
3,5 metri, plasat între două porţi şi fără vreun semn de
parcare interzisă pe gard ori cunoscutele „bariere” din
metal sau lemn, care să indice că e un loc rezervat.
Plasez maşina acolo, dar de după poartă apare un domn cu părul
alb, îmbrăcat în costumaţie de agent de pază, care îmi atrage
atenţia: „Nu aveţi voie să parcaţi aici, e interzis, mutaţi
maşina de aici”. Ah, uite că s-a dus norocul meu, mă
gândesc, în timp ce mă uit mai cu atenţie, poate am fost eu neatent
şi nu am observat semnul de parcare interzisă.
Însă un astfel de semn lipsea. Drept pentru care, mirat, l-am
întrebat pe domnul agent cum să fie interzisă parcarea din moment
ce nu e nici un semn care să indice acest lucru? Domnul agent a
continuat, vizibil deranjat că nu şi-a impus autoritatea de la
început: „E parcare plătită, nu aveţi voie, hai, plecaţi
odată”.
Parcare plătită acolo? Din nou, fără nici un marcaj, fără nici
un semn? Serios? Asta deja sună a „aşa vrea muşchii
mei”, în condiţiile în care consideram că am tot dreptul
să parchez legal.
Normal (sau poate anormal pentru România…), am continuat să
cer explicaţii. La care omul pur şi simplu mi-a rânjit şi mi-a
aruncat-o: „Dacă o laşi aici, vezi tu cum o găseşti sau nu
o mai găseşti”. După cunoştinţele mele, acest lucru se
încadrează la ameninţări, fără nici o justifiare legală sau de bun
simţ.
Bineînţeles că mi-a cam sărit ţandăra şi i-am cerut agentului în
primul rând să îmi arate o dovadă că el are dreptate să îmi
interzică să parchez acolo, dar şi să îmi explice din ce motiv mă
ameninţă – mai ales că deja tonul lui devenise de
mahalagiu.
După nişte comentarii puerile plus o înjurătură, s-a băgat în
cuşca lui, refuzând să îmi răspundă întrebărilor justificate din
partea mea, de ce acest comportament?
Ce am făcut imediat după aceea, ar putea fi considerat o
prostie: am sunat la poliţie. Probabil veţi spune că sunt
tâmpit, să pun paie peste foc. Aşa este, dată fiind situaţia de
tupeu şi nesimţire din România, sunt un tâmpit. Dar, dacă mă
raportez la bunul simţ pe care ar trebui să îl avem ca oameni, cred
că am procedat corect.
În vreo 10 minute, a sosit un echipaj la faţa locului. Echipaj
care nu a rezolvat nimic, bineînţeles.
Unul dintre agenţi a ascultat versiunea mea, eu accentuând
faptul că înţeleg că demersul meu ţine mai mult de principii decât
de realitatea românească, unde mai bine nu te pui cu „şefii peste
două beţe de chibrit”. Apoi, agentul a ascultat şi versiunea
domnului agent, devenit deodată lapte şi miere şi jurând, precum
zdreanţă cu ochii de faianţă, că el nicidecum nu a folosit injurii
sau ameninţări.
În concluzie, agentul i-a sugerat agentului ca, pe
viitor, firma la care este angajat să pună un semn de parcare
interzisă pe gard sau chiar să folosească nişte
mini-bariere pe trotuar. Cât despre mine, sugestia a fost să îmi
mut maşina de acolo, pentru evitarea neplăcerilor.
Prin urmare, am avut dreptate. Aveam tot dreptul să parchez
maşina acolo. Şi în România bunul simţ şi logica sunt
depăşite de legea junglei, a celui care este mai jmeker şi
te poate ameninţa fără probleme.
Şi uite aşa agentul de pază al firmei de pe Aurel Vlaicu nr. 85
a repurtat o victorie răsunătoare împotriva fraierului care voia să
parcheze regulamentar. Probabil pentru că şeful lui l-a
ameninţat, la rândul lui, că dacă nu are locul liber, că
aşa „vrea muşchii lui” de boss, o păţeşte.
Sunt curios dacă firma de pe Aurel Vlaicu nr. 85 are
bani pentru o banală plăcuţă de „Vă rugăm nu parcaţi”. Sau
poate că, într-adevăr, a cumpărat porţiunea de trotuar şi, cine
ştie, poate şi strada. Dar cei de la primărie şi poliţie nu ştiu. O
fi lipsă de comunicare. Doar trăim bine în România.