SPECIAL: Un secol de viteză – recordurile şi oamenii din spatele lor

Întrebaţi un profesor de fizică ce este viteza şi vă va răspunde contrariat: evident, raportul dintre distanţa parcursă şi durata deplasării unui corp. Întrebaţi un filosof ce este viteza şi răspunsul său va dura cel puţin două, dacă nu trei ore. Viteza are multe forme şi definiţii, dar a fost una din dorinţele omenirii încă de la apariţia primelor automobile. Însuşi marele Henry Ford spunea că “dacă i-aş fi întrebat pe oameni ce vor de fapt, răspunsul ar fi fost cai mai rapizi”.

Ford, mecanicul proaspăt iniţat în taina curselor, a avut nevoie de lecţii de condus înainte de confruntarea cu mult mai bine cotatul Alexander Winton. La volanul unui model 999 cu 26 de cai-putere, Henry Ford l-a învins pe Winton pe 10 octombrie 1901, pe circuitul de la Gross Point, în apropiere de Detroit. A fost scânteia care avea să aprindă un apetit imens pentru viteză, intriga unei poveşti care continuă până în ziua de azi.

Istoria l-ar putea credita pe Francois Isaac de Rivaz cu stabilirea primului record de viteză. Considerat de mulţi promotorul automobilului, Rivaz a perfecţionat un sistem de propulsie cu hidrogen şi aprindere electrică pe care l-a instalat în 1808 pe ceea ce astăzi am numi vehicul primitiv. Acesta a fost testat în Elveţia, unde a permis deplasarea cu viteza de 4,83 kilometri pe oră. Foarte puţin în contextul vitezei din ziua de azi, dar destul cât să producă o avalanşă, un secol mai târziu, când Ford devenea primul constructor hipnotizat de viteză.

În 1905, istoria avea să graveze în paginile sale numele lui Arthur MacDonald. Ajutat de un model Napier 6 pus în mişcare de un motor cu şase cilindri în linie, MacDonald reuşea pentru prima dată să doboare bariera psihologică de 100 de mile pe oră şi îşi atribuia recordul de viteză pe nisipul de la Daytona Beach, cu o viteză înregistrată la 167,37 kilometri pe oră.

Epoca de Aur a tentativelor de doborâre a recordurilor de viteză este dominată de pilotul britanic de raliuri Malcolm Campbell. Acesta mai doborâse recordul de viteză în 1922 (220,48 kilometri pe oră), 1924 (234,96 kilometri pe oră) şi 1925 (241,4 kilometri pe oră) cu ajutorul unui Sunbeam împrumutat pentru primul record, cumpărat definitiv pentru celelalte două recorduri şi botezat Blue Bird. Trebuie amintit că maşinăria era dopată cu un motor de avion. Mai exact, un V12 de 18,3 litri care producea 350 de cai-putere. Sir Malcolm Campbell ştia însă că pentru ambiţiile sale are nevoie de ceva mai puternic. Aşa se naşte noul Bluebird, o rachetă sol-sol care a avut nevoie de doi ani pentru construcţie, dar care, ajutată de un motor de avion Napier Lion cu 450 de cai-putere, avea să stabilească un nou record mondial de viteză în 1935: 484,41 de kilometri pe oră.

Ştafeta ridicată de Campbell avea să fie dusă pe culmi mai înalte, pentru că un anume englez, pe numele său John Cobb, avea o nouă jucărie. Un vehicul în formă de lacrimă, extrem de aerodinamic, care după ce a atins în 1938 viteza de 593,85 de kilometri pe oră în Utah, a fost constant modificat şi retehnologizat, astfel că în 1947 recordul mondial de viteză pe uscat era setat la 634,08 kilometri pe oră şi avea să rămână neatins timp de 16 ani.

Pornit pe urmele tatălui său, Donald Campbell a încercat să reproducă succesul avut de tatăl său, Malcolm Campbell, cu ajutorul unei maşinării impunătoare, cu aspect distinct, botezată cum altfel decât Bluebird. Şi a reuşit, pentru scurt timp, pe 10 mai 1963, să stabilească un nou record mondial de viteză, cotat la 400 de mile pe oră; echivalentul a 643,74 kilometri pe oră. Ce Campbell junior pierduse din vedere era faptul că peste ocean, americanul Craig Breedlove ochise recordul mondial şi intenţiona cu orice preţ să-l bată. Pentru asta, Breedlove a folosit un vehicul cu trei roţi, propulsat de un motor cu reacţie, cunoscut sugestiv sub numele de Spirit of America. Şi a reuşit, pe 13 octombrie 1964, când vehiculul pilotat de el brăzda platourile deşertice cu sare din Utah cu nu mai puţin de 753,17 kilometri pe oră, un record care nu a fost recunoscut universal din cauza configuraţiei tehnice a maşinăriei sale.

Ce nu a putut duce la bun sfârşit Craig Breedlove a rezolvat Art Arfons un an mai târziu. Pe numele său complet Arthur Eugene “Art” Arfons, american cu rădăcini greceşti din partea tatălui şi Cherokee din partea mamei avea să depăşească pragul de 530 de mile pe oră şi să stabilească un nou record mondial de viteză: 926,98 kilometri pe oră, sau 576,533 mile pe oră, după o tură de încălzire pe Hurn Airport din Bournemouth cu racheta sa pe roţi botezată Green Monster.

Spre începtului anilor ’70, competiţia pentru recordul mondial de viteză devenea din ce în ce mai explozivă, iar piloţii căutau soluţii tehnice cât mai avansate pentru a-şi trece numele printre viteziştii de legendă. Unul dintre aceştia era Gary Gabelich, un pretendent ambiţios care se baza pe The Blue Flame – o torpilă uriaşă pe trei roţi, calibrată şi testată pe platourile de sare de la Bonneville, în ziua de 4 noiembrie 1970. Blue Flame era descris de producători ca primul dragster-rachetă alimentat cu gaz natural lichefiat şi peroxid de hidrogen, sau banala apă oxigenată. Toată ingineria din „burta” rachetei a făcut ca preţul acesteia să se ridice la 500.000 de dolari, însă suma a fost una pe măsură: noul record fusese stabilit cu viteza de 1001,1 kilometri pe oră.

Britanicilor le-a luat ceva timp până s-au dezmeticit şi primul care a încercat să rupă şirul de succese americane a fost omul de afaceri Richard Noble. Într-o perioadă în care interesul pentru doborârea recordului mondial de viteză era aproape nul în Marea Britanie, Noble a avut curajul să-şi cheltuie ultimii bani pe Thrust 1, cu care a şi făcut accident ulterior. Fără să renunţe, Noble revine cu Thrust 2, o bestie propulsată de un motor cu reacţie Avon de provenienţă Rolls-Royce. După multe încercări pe pista RAF Greenham Common, Richard Noble avea să-şi facă numele cunoscut cu noul record oficial de viteză: 1018,71 de kilometri pe oră.

Şi vine anul 1997, mai exact 7 octombrie. Andy Green, pilot RAF, este primul om care reuşeşte să genereze un boom sonic la nivelul solului, ajutat bineînţeles de Thrust SSC, un alt vehicul extrem. Prima încercare de doborâre a recordului a fost însă descalificată de juriu, pentru că pilotul nu a fost capabil să întoarcă maşina şi să repete trecerea în decurs de o oră, conform regulamentului FIA. Acest mic obstacol nu l-a descurajat, aşa că după doar o săptămână, Green a depăşit din nou viteza sunetului şi a stabilit un record mondial de viteză care rămâne în picioare până în momentul de faţă: 1227,93 kilometri pe oră.

Ce va urma în continuare e simplu de prezis. Perfecţionări tehnologice, tot mai multe încercări de doborâre a recordului stabilit de Andy Green şi cu siguranţă succese în această privinţă. Entuziaştii infectaţi cu virusul vitezei îşi pun toate speranţele în Bloodhound SSC, un prototip-rachetă hibrid care va fi la fel de rapid ca un glonţ tras cu un revolver Magnum. Bloodhound SSC va fi propulsat iniţial de un motor de avion dezvoltat pentru Eurofighter, iar când va atinge viteza de aproximativ 500 de kilometri pe oră, o rachetă hibridă se va aprinde pentru a asigura acceleraţia până la viteza de top. Al treilea motor, o unitate termică alimentată cu benzină ce dezvoltă 800 de cai-putere, va fi folosit ca sursă auxiliară.

În teorie, Bloodhound SSC e gata să accepte provocarea lansată acum 17 ani de Thrust SSC şi să arunce mai departe mănuşa viitorului pretendent la doborârea recordului mondial de viteză. În realitate, cu toţii ştim că scenariul se va repeta la nesfârşit, pentru că un lucru este sigur: cerul nu mai este limita.

Material apărut în revista ProMotor numărul 114 (septembrie 2014).