PORTRET: Michael Schumacher, maestrul

După ce a obţinut cel de-al doilea titlu de campion mondial la vârsta de 26 de ani, Schumacher a schimbat macazul şi a renunţat la Benetton, alăturându-se echipei Ferrari, care nu mai obţinuse un titlu mondial la categoria constructorilor din anul 1983.

Primul sezon al lui Schumi la Scuderia Ferrari i-a adus un dezamăgitor loc trei, după care, în 1997, germanul a fost descalificat pentru întregul sezon din cauza unui accident pe care l-a provocat în încercarea de a-l opri pe Jacques Villeneuve să-l depăşească şi să câştige, astfel, campionatul.

Au urmat încă doi ani lipsiţi de titluri mondiale, însă din 2000 şi până în 2004 Schumacher a dominat pur şi simplu sportul. Era ca şi cum nimeni nu îl putea atinge. Talentul său, combinat cu o echipă excelentă de mecanici, a făcut ca influenţa sa în Marele Circ să atingă cote neobişnuit de mari.

În timpul antrenamentelor de la Monza, în 2006

Aceştia au fost anii în care omul care a apărut de nicăieri în una dintre cele mai prestigioase competiţii automobilistice a spart record după record, ajungând să deţină şapte titluri de campion mondial, cele mai multe victorii de cursă, cele mai multe pole position-uri şi cele mai multe curse câştigate într-un singur sezon – 13 în 2004.

Ciudat este că exact măreţia lui Schumacher a făcut ca aceiaşi oameni care au urmărit cu sufletul la gură fiecare cursă a sa de la începutul anilor 2000 să devină impasibili la întregul sport, din simplul motiv că se ştia dinainte cine va câştiga. O situaţie care se repetă, odată cu succesul lui Sebastian Vettel.

Doi campioni, ambii germani, care au făcut din Formula 1 un sport plictisitor pentru publicul larg

Aceeaşi măreţie a făcut ca Schumi să părăsească, în 2006, Formula 1, după o carieră fulminantă. O alegere care poate părea firească – mai bine te retragi în glorie, decât să continui ani la rând fără a obţine vreun rezultat notabil, nu? Doar că germanului i-a fost forţată mâna chiar de marele şef Ferrari, Luca di Montezemolo, care a înscenat un mic război civil înainte ca Schumi să termine Marele Premiu al Italiei din 2006, acţiune descrisă în detaliu într-un material intitulat „Michael Schumacher: povestea ciudată a retragerii lui”, publicat în revista Business F1 în octombrie 2006.

În timp ce neamţul conducea către finalul cursei, biroul de presă al Scuderiei Ferrari a început să împartă jurnaliştilor comunicatul de presă care anunţa retragerea lui Schumacher din Marele Circ, astfel că, atunci când septuplul campion mondial a ajuns la conferinţa de presă, nu mai exista cale de întoarcere.

Montezemolo ar fi recurs la această lovitură de teatru după ce Jean Todt, şeful echipei Ferrari F1 din acea vreme, ar fi refuzat propunerea ca finlandezul Kimi Räikkönen să piloteze alături de Schumi din 2007, aşa că marele şef Ferrari a ales calea cea grea, prin care a reuşit, în cele din urmă, să îl îndepărteze pe Schumacher. Iar rezultatul a fost clar: Räikkönen a trecut la Ferrari în 2007 şi a câştigat campionatul mondial.

Schumacher şi Jean Todt, oamenii care au deţinut supremaţia în Formula 1. Todt a devenit, în 2009, preşedintele Federaţiei Internaţionale de Automobilism (FIA)

A fost o luptă care, din exterior, pare stupidă, însă orgoliile personale şi sumele uriaşe de bani care s-au învârtit în jurul acestei decizii dau un dram de sens unei situaţii ce ar fi fost imposibil de dus la bun sfârşit pe vremea când Jean Todt şi Michael Schumacher deţineau supremaţia în Formula 1. Fireşte, din punct de vedere oficial, toate aceste lucruri nu s-au întâmplat niciodată.

În 2010, după trei ani de pauză din Marele Circ, septuplul campion mondial a revenit în Formula 1 alături de Mercedes AMG, echipă cu care a alergat vreme de trei sezoane, însă rezultatele au fost dintr-un cu totul alt film, fapt care i-a făcut pe suporterii lui Ayrton Senna să exclame sus şi tare că neamţul a obţinut atâtea victorii în trecut doar pentru că a avut o echipă excelentă lângă el.

Revenirea lui Schumi în F1, alături de Mercedes, nu a mai avut acelaşi farmec ca pe vremea când era la Ferrari

Apoi, după un dezamăgitor loc 13 la sfârşitul sezonului din 2013, Schumacher a anunţat că se retrage din nou. „De data asta, s-ar putea chiar să fie pentru totdeauna”, a spus el. Iar steaua care a strălucit mai puternic decât oricare alta vreme de un deceniu a început să se stingă, uşor-uşor, în decembrie 2013.

Atunci, omul care la un moment dat a avut cea mai mare putere în Formula 1, chiar mai mare decât Bernie Ecclestone însuşi, a avut parte de un accident stupid în timp ce schia în Alpii francezi. S-a lovit cu capul de o piatră şi a fost transportat de urgenţă la spital, unde medicii au luat decizia unei come induse, cu scopul de a micşora cât mai mult riscurile unei complicaţii.

Aşa se face că în 3 ianuarie 2014, marele campion nu a putut să vadă sutele de oameni adunaţi în faţa spitalului pentru a-i ura sănătate cu ocazia aniversării a 45 de ani de la naştere.

Fanii campionului, în faţa spitalului în care a fost internat după accidentul din Alpi

La un moment dat, doctorii au început să îl trezească din coma indusă, iar indiciile sunt, la momentul scrierii acestui text, pozitive, cu toate că unele instituţii de presă au scris că procesul de trezire s-ar fi oprit brusc din cauza complicaţiilor. Lămuririle au venit din partea managerului lui Schumacher, care a spus că această fază poate să dureze foarte mult timp, ceea ce poate duce la interpretări greşite.

Indiferent de preferinţele celor două baricade din lupta opiniilor Senna vs. Schumacher, trebuie să fie clar pentru toată lumea că un om atât de important ca Schumi nu poate să ne părăsească acum. Ar fi un final mult prea tern pentru o legendă vie care a reuşit să lase urme extrem de adânci într-o generaţie întreagă de oameni.

Acest material a fost publicat iniţial în revista ProMotor numărul 109 din martie 2014 cu titlul „Schumi. Maestrul”.

Pagini: 1 2