Cele mai ciudate maşini cu 6 roţi din lume – GALERIE FOTO
1903 – Pullman six-wheel
Primul autoturism cu 6 roţi a fost construit la începutul secolului trecut, de magnatul american Albert P. Broomell, care a pus bazele companiei auto Pullman, una dintre primele mărci de lux ale vremii.
Maşina beneficia de trei punţi plasate la distanţă egală unele de altele, cele din extremităţi având roţi viratoare, iar pe cea din mijloc făcându-se tracţiunea, asigurată de un motor în doi cilindri.
Din păcate, maşina s-a dovedit nu doar submotorizată, ci şi greu manevrabilă şi foarte inconfortabilă. Prototipul chiar a fost implicat într-un accident din cauza comportamentului periculos, proiectul fiind abandonat.
1934 – Mercedes-Benz G4
Una dintre maşinile preferate ale lui Hitler, modelul Mercedes-Benz G4 (nume de cod W31) a fost conceput pentru transportul cât mai sigur al celor mai înalte personalităţi naziste, care au folosit aceste maşini pentru vizitarea frontului sau pentru intrarea triumfală în oraşele învinse.
G4 era motorizat de un propulsor cu 8 cilindri în linie, iar tracţiunea se făcea pe cele 4 roţi din spate, însă au existat şi versiuni cu tracţiune 6×6. Iniţial, maşinile erau decapotabile, dar, după ce generalul SS Reinhard Tristan Eugen Heydrich (eminenţa cenuşie din spatele planului de exterminare a evreilor) a fost ucis în 1942, modelele G4 au fost construite ca maşini blindate.
Mercedes-Benz G4 putea transporta până la 7 pasageri, iar câteva modele era folosite de Wermacht chiar la reşedinţele lui Hitler, fuhrer-ul plimbându-şi invitaţii cu mândrie în aceste maşini. Se ştie că au fost construite 72 de exemplare G4 între 1934 şi 1939, dintre care au mai supravieţuit doar patru.
Acum, urmaşul de peste decenii al lui G4 este redutabilul Mercedes-Benz G 63 AMG 6×6, versiunea civilă a modelului destinat uzului militar şi care, pe lângă un preţ pe măsură (peste 400.000 de euro), oferă un grad mare de exclusivism, fiind produse doar 30 de exemplare anual, precum şi performanţe de maşină supersport în combinaţie cu, evident, capacităţi offroad excelente.
1977 – Panther 6
Firma bricanitcă Panther Westwinds s-a axat în anii ’70 pe producţia de maşini sport şi de lux cu un stil retro, dar a falimentat după numai 8 ani de activitate, în 1980. Nu înainte de a ”aduce pe lume” un model inspirat de monopostul de Formula 1 Tyrrel P34.
Panther 6 dorea să fie prima maşină de stradă care să doboare viteza maximă de 200 mph, în acelaşi timp oferind un grad de extravaganţă totală prin faptul că oferea 6 roţi, cele patru din faţă având 13 inci, iar cele două din spate având 16 inci. Motorul, un V8 de origine Cadillac Eldorado, avea 8,2 litri şi, cu ajutorul a două turbocompresoare, depăşea 600 CP.
Însă maşina nu a atins, în mod oficial, viteza reclamată, iar numărul de exemplare construite s-a limitat la doar… două. Deşi oferea un interior foarte luxos (avea chiar şi telefon sau televizor), Panther 6 nu a reuşit să-i convingă pe milionarii vremii.
Interesant, în aceeaşi perioadă italianul Feruccio Covini a început lucrul la un model similar, dar de-abia în 2004 mica firmă Covini a reuşit să arate publicului prototipul CW6, un supercar cu 6 roţi şi motor V8. Din 2008 a demarat producţia în serie redusă, maşina promiţând o viteză maximă de 300 km/h.
1980 – Briggs & Stratton Hybrid Vehicle
Unul dintre pionierii din domeniul maşinilor hibride plug-in a fost şi acest inedit concept cu 6 roţi, construit de o firmă specializată în construcţia de motoare pentru… maşini de tuns iarba. Ideea de bază era de a găsi o soluţie cât mai bună pentru susţinerea pachetului de baterii cu plumb, cu o masă respectabilă, de aproape 500 kg.
Soluţia găsită de proiectantul Brooks Stevens a fost utilizarea a două punţi în spate, care să preia mai eficient masa bateriilor. În rest, motorul termic folosit era unul deja în producţie (avea 700 cmc, 2 cilindri şi o putere maximă de 18 CP), în timp ce motorul electric producea 8 CP. Ca performanţe, maşina era dezamăgitoare, dar era capabilă de o autonomie în regim strict electric de maximum 60 de mile.
Conform estimărilor producătorului, sistemul hibrid plug-in ar fi costat, în producţie de masă, circa 1.500 USD în 1980 (echivalentul a 4.300 USD în zilele noastre), iar caroseria maşinii putea fi chiar şi mai ieftină, împrumutând părţi de la alte autoturisme existente (de exemplu, parbrizul şi portierele proveneau de la un VW Scirocco).
1948 – ”Pat Clancy Special”
A fost prima maşină de curse cu 6 roţi, documentată în mod oficial. Denumirea maşinii era Kurtis Kraft-Offenhauser KK500G şi debutul s-a consemnat în cursa Indy 500 din 1948. Pilotul Billy DeVore a plecat de pe poziţia 20, dar a terminat pe 12, demonstrând că ideea celor 6 roţi avea potenţial.
Maşină de curse cu 4 roţi motoare! Avantaje în linie dreaptă, dar probleme în viraje
”Pat Clancy Special” avea tracţiunea pe cele patru roţi din spate, cele două axe fiind conectate la un motor Meyer-Drake. În 1949, maşina pilotată de Jackie Holmes a plecat de pe poziţia a 17-a, dar ruperea transmisiei a dus la abandon. Ulterior, şi alte echipe au mai introdus în cursele Indy monoposturi cu 6 roţi, dar fără rezultate.
1976 – Tyrrel 34
Monopostul conceput de Derek Gardner a fost un adevărat magnet pentru fanii curselor de Formula 1. Pentru a obţine o suprafaţă frontală cât mai redusă, deci o rezistenţă cât mai mică la vitezele mari, roţile faţă clasice au fost înlocuite cu două perechi de roţi de numai 10 inci, pneurile fiind special concepute de Goodyear.
Prima cursă a acestui ciudat monopost s-a consemnat la Jarama, în Marele Premiu al Spaniei, în 1976, unde piloţii Patrick Depailler şi Jody Scheckter s-au calificat pe poziţiile 3, respectiv 14. Din păcate, ambii au abandonat, primul din cauza unui accident, iar al doilea trădat de motor.
Însă maşina demonstra un mare potenţial, marea surpriză survenind în cursa din Suedia, unde cele două monoposturi Tyrrel 34 au ocupat locurile 1 şi 2 (Scheckter este singurul pilot din istoria F1 care a câştigat o cursă cu o maşină cu 6 roţi!). Ulterior, însă, cei doi piloţi nu au mai fost suficient de competitivi, mai ales în faţa monoposturilor Ferrari, iar după ce sezonul 1977 a fost foarte slab, iar Ken Tyrrel a renunţat la P34.
1977 – Ferrari 312T6
Pe fondul exuberanţei create de Tyrrel P34, şi alte echipe din Formula 1 au început să tatoneze ideea de monopost cu 6 roţi. Ferrari a intrat în acest ”joc” în 1977, când Niki Lauda a testat o maşină având patru roţi pe… puntea spate.
Inginerii Ferrari şi-au dat seama curând că, în ciuda avantajelor teoretice ţinând de aderenţa roţilor motoare, care trebuia să-i confere maşinii performanţe mai bune, problemele ţinând de transmiterea puterii şi, mai ales, comportamentul în viraje (care presupunea regândirea diferenţialului) au dus, în final, la abandonarea proiectului.
1962 – Ford Seattle
Un adevărat OZN pe 6 roţi, conceptul Seattle prezentat de Ford chiar la Seattle World Fair era o vitrină tehnologică demnă de secolul XXI: propulsie fuel-cell, sistem de navigaţie, carlingă din plexiglas, etc. Designerii vehiculau chiar şi ideea de propulsie atomică…
2004 – Mini XXL
Pentru a face pe toată lumea să înţeleagă caracterul luxos şi nonconformist al lui Mini, britanicii şi germanii s-au gândit să realizeze cel mai lung Mini din istorie: conceptul prezentat la Atena, cu ocazia Jocurilor Olimpice, avea şase metri lungime, şase roţi şi, pe lângă un interior garnisit cu o sumedenie de gadgeturi, mai dispunea şi de o mini-piscină în partea din spate.
2012 – Rinspeed Dock-Go
Pe baza lui smart ForTwo, cei de la Rinspeed au venit cu o idee excelentă: adăugarea unei semi-remorci, dar nu trasă cu un cârlig, ci pur şi simplu… alipită caroseriei. Astfel încât rezultatul este unitar, maşina finală arătând ca una cu şase roţi. Ideea nu e nouă, dar acum ar avea şanse să prindă la maşinile produse în serie.
2014 – Dacia Dustruck
Cu voia dumneavoastră, considerăm inedit acest concept cu 6 roţi pentru că a fost realizat în România. Nu ne trebuie mai multe motive… (vezi aici mai multe imagini şi detalii)
