Silviu Drăgănescu despre Renault

Experienţa mea automobilistică a început undeva în gimnaziu,
atunci când în familie a apărut prima maşină: Renault 9 1.4
GTL. „Maşina anului în Europa” (asta aveam să aflu eu mult
mai târziu), sedanul alb pe care l-am văzut prima oară în curtea
din spatele casei îmi va marca următoriul deceniu din viaţă.
Era o echipare de bază, avea pe vremea aia o vârstă
venerabilă de 13 ani şi problemele deja apăreau, însă nu
conta. Era prima şi era altceva. Mă urcam în ea şi schimbam
vitezele pe loc, profitând şi de geamurile cu o tentă uşor fumurie,
astfel că nu mă vedea nimeni ce nebunii fac prin ea. O spălam
frumos cu buretele până devenea lună.

Mi-am
luat mai apoi carnetul şi acel Renault 9 alb a devenit maşina
studenţiei. Am invăţat mecanică pe ea. Am împins la ea, am
desfăcut şi montat cam tot ce se putea, am umflat cu pompa roţi cu
probleme însă nu m-a lăsat niciodată în drum. Mai greu era până
pornea. Dar am făcut rost de un carburator original şi totul s-a
schimbat.

Ţin minte că atunci când i-am pus prima oară cauciucuri
adevărate, Michelin Energy, luate second hand evident, dar într-o
stare foarte bună, am şi dus-o la un test de viteză maximă.
165 km/h. În momentul acela mă simţeam de parcă
Chewbacca executase ordinul meu: Jump to
lightspeed! Totul trecea foarte rapid pe lângă mine iar eu
strângeam cu putere volanul. Când am văzut că nu mai poate
accelera, am revenit la viteza legală. Acum nu aş mai repeta
episodul. Eram tânăr şi nesăbuit.

Atât de nesăbuit încât, la o maşina cu carburator, care nu are
limitare de turaţie, am mers cu a 3-a şi 130 km/h.
Nu ştiu nici acum câte turaţii am avut, pentru că nu aveam
turometru, însă cu siguranţă foarte multe.

Perioada Renault 9 a coincis cu intrarea Renault în Formula 1.
M-a captivat imediat. Din fan McLaren am deviat instant spre echipa
cu baza la Enstone. Prima şapcă, cumpărată de un
bun prieten, am folosit-o până la s-a decolorat.
Apoi am început să-mi măresc garderoba. Am ajuns să-mi cumpăr până
şi maşinuţe teleghidate sau jacheta Renault. Ultima chiar de pe
www.renault-merchandising.ro azi.

Urmăream tot ce se scria despre echipa Renault F1 Team, aveam
discuţii aprinse pe tema asta, şi titlurile din 2005 şi 2006 au
venit ca o răsplată binemeritată.

Iar în 2006, mi-am luat a doua maşină şi Renault-ul
9 a mai fost folosit 2 ani de tatăl meu. Apoi a
ieşit la pensie. Stă în acelaşi loc în care am văzut-o prima
oară. Nu am vândut-o, nu mai iau mulţi bani pe ea şi nu
mai merită. Iar de folosit nu mai am de ce, am altele mai bune.

Însă chiar ieri am fost să o mai pornesc.
Ultima oară, în noiembrie, i se terminase benzina. Am luat
5 litri, am pus în rezervor şi un pic în carburator şi a pornit
imediat. Dar s-a oprit după 4 secunde. La a treia
încercare, după ce şi-a tras suficientă benzină din rezervor a
pornit şi a rămas pornită. Ah, îmi era dor. De zgomotul motorului,
de mirosul clasic de benzină arsă, de şuieratul carburatorului care
trăgea aer. După 2 ani de zile de stat, totul mergea încă
bine. Dacă mai avea şi ITP-ul valabil aş fi scos-o la o
plimbare.

Astăzi
însă mă urc în strănepotul ei. După Renault 9 a urmat Renault 19
Chamade, apoi Renault Megane 1 Sedan iar cea din urmă, Renault
Megane 2 Sedan. În 2006 eram în căutarea unei maşini care să-mi
satisfacă în mare măsură latura pragmatică. Nu ţineam neapărat să
fie tot un Renault. Vroiam doar o maşină care să aibă cel
mai bun raport preţ/calitate.

Am pornit de la premiza că atâta timp cât ai auzit de un
producător, este suficient să-ţi cumperi modelul care îţi place.
Serivice-urile la toţi sunt populate de români, iar în ceea ce
priveşte fiabilitatea, în termeni absoluţi, diferenţele sunt foarte
mici. Toate se strică până la urmă.

Şi nu regret nici acum alegerea făcută. Renault Megane 2
Sedan 1,6 16v Expression a fost cea mai bună pe care puteam să o
fac, combinând perfect un confort foarte bun cu
numeroase dotări, întreţinere ieftină, fiabilitate excelentă şi
performanţe decente.

Dacă Renault 9 nu se va uita niciodată pentru că a fost prima
„iubire” iar Megane-ul s-a dovedit alegerea perfectă într-o anumită
conjuctură, asta nu înseamnă că trecutul îmi va influenţa
viitorul.

Aşa cum am spus mai spus, latura pragmatică contează mult mai
mult decât aceea emoţională. Experienţa pe care am avut-o până acum
cu maşinile Renault sau istoria constructorului Renault (pe care o
ştiu şi o apreciez) nu mă vor putea influenţa. Şi de aceea
va fi tot mai greu ca viitoarea maşină să fie tot un
Renault.

Cu atât mai mult cu cât, perioada Carlos Ghosn la
Renault pare să ducă marca franceză tot mai departe de
mine. Conducerea unui mărci doar după cifre seci,
reducerile de costuri cu efecte benefice doar pe termen scurt şi
obiectivele strict financiare parcă au îndepărtat Renault de ceea
ce vrea cu adevărat un client.

S-au făcut reale progrese la capitolele unde
Renault suferea în trecut, precum fiabilitatea şi
calitatea. Însă din câte ştiam eu, cea mai bună cale spre
succes este mai întâi potenţarea punctelor forte. Dar
inovaţia caracteristică modelelor Renault a
dispărut. Renault Megane 2 când a apărut în 2002
impresiona cu senzorii de ploaie şi lumină, pornirea cu card, frâna
de mână, un design inedit, siguranţă de top şi tehnologie evoluată.
Acum Renault Megane 3 este doar o evoluţie, cea mai evidentă la
design, şi cam atât.

Personal mă aşteptam, dacă se urma trendul lui Megane 2,
să vedem la noua generaţie noi motorizări diesel cu 4
supape pe cilindru, injecţie directă la benzină, distribuţie
variabilă ca timp şi ca distanţă, atât pe admisie cât şi pe
evacuare, transmisii cu ambreiaj dublu, suspensii adaptive sau
chiar montarea celor 4 roţi directoare în serie. Dar nimic
din astea nu am regăsit.

Era „Carlos Ghosn”, austeră (personal cred că şi decăderea din
F1 este cauzată în mare parte de restricţiile financiare impuse de
Le Cost Killer) dar marcată de o calitate mai mare şi multe modele
lansate vine astfel în contrast cu epoca Louis Schweitzer,
plină de inovaţii, de dominaţie în topurile europene de vânzări sau
de îndrăzneală fără limite. Să nu uităm nici de
renaşterea mărcii Dacia, datorată tot viziunii
extraordinare a francezului Louis Schweitzer, lucru pentru care
fiecare dintre noi ar trebui să fim recunoscători.

Însă nu trebuie uitat că scopul fiecărui producător este să facă
profit. Iar dacă Ghosn a reuşit să îmbunătăţească profitul
companiei, atunci şi-a făcut bine treaba.

Şi totuşi… Mai există o speranţă pentru continuarea relaţiei
mele cu Renault. Un model de la departamentul care a nu
dezamăgit niciodată. Şi pe care sper să vi-l prezint în
curând. Direct în categoria de Maşina mea.