ML320 CDI vs. X5 3.0d

Primul care a ieşit “la bulevard” a fost un nene trecut de 50 de ani, care s-a oferit să ne cinstească cu rachiu. Degustase ceva pînă atunci de unul singur şi avea nevoie de companie. Al doilea s-a zburlit de undeva din spatele unui gard şi, puternic afectat de tărie, s-a arătat iritat că în jurul casei sale se desfăşoară o cursă fără aprobarea lui. Alcoolul lui şi viteza noastră de 20 km/h l-au determinat pe localnic să creadă că Formula 1 s-a mutat la el în Buteni. Ne-am luat tălpăşiţa de pe acele meleaguri în momentul în care bătrînelul turmentat a pomenit ceva despre o flintă. Nu am vrut să descoperim dacă omul are talent de prozator sau chiar spune adevărul, aşa că am pornit spre cascadă. La un moment dat, peisajul s-a schimbat radical: nu mai erau fîneţe ci, pe stînga, ne însoţea un pîrîiaş care îşi croia destinul provocînd roca fermă, în timp ce, pe dreapta, se vedeau gatere şi păduri sfîşiate. Uneori mai trebuia să eviţi nişte monştri agabaritici care duceau la vale păduri.

De remarcat dotarea tehnică a celor care exploatează lemnul acolo. Camioane Volvo, Scania, Mercedes de ultimă generaţie şi versiuni destinate special acestui gen de muncă. După acomodarea cu X5, trebuie să mai bifez frînele absolut incredibile atît ca eficienţă, cît şi ca dozare. Rar am întîlnit un sistem de frînare atît de omogen şi de bine calibrat: poate fi o lecţie chiar pentru modele sportive cu pretenţii. În acelaşi timp, direcţia părea ceva mai vie decît la Mercedes şi mai directă. Chiar dacă modelul bavarez – aşa-zis bavarez, pentru că de fapt este construit în America – excelează punctual, în ansamblu a părut ceva mai puţin comunicativ decît ML-ul.

Undeva pe la mijlocul localităţii Răchiţele, am făcut dreapta pentru a ajunge la cascada Vălul Miresei, o superbă cădere de apă de 30 de metri. Un drum forestier practicabil chiar şi cu un model compact, nu numai la volanul unui SUV. Din Răchiţele pînă la frumoasa cascadă sînt 5 kilometri – nu vă veţi plictisi pe drum, peisajul este incredibil. Din fericire, locul nu a devenit un spaţiu de pelerinaj unde dă bine să fii văzut, te vei întîlni acolo doar cu oameni care iubesc natura. La cascadă se află o mică parcare unde poţi lăsa maşina şi de unde poţi continua explorarea naturii pe jos. Există şi posibilităţi de cazare în zonă – la pensiuni sau, cu cortul, prin curţile oamenilor. Preţurile sînt mai mult decît decente, chiar ridicole pentru un bucureştean. X5-ul a marcat puncte de simpatie cu trapa panoramică, dar a şi zgîriat timpanul cu nişte zgomote suspecte venite de la suspensia spate.

Am lăsat cascada în urmă şi am plecat spre Doda Pilii. Din Huedin, sînt de parcurs 41 km pînă la această aşezare. Ar fi de preferat să includeţi Doda Pilii în traseul dumneavoastră numai din primăvară pînă-n toamnă. Iarna nu are sens să vă aventuraţi pînă acolo fără un off-road-er veritabil şi bine echipat. Partea dificilă a traseului o reprezintă o secţiune de 30 km, parcursă printr-o pădure de răşinoase în amestec cu foioase, unde nu există astfalt, iar drumul este deteriorat pe alocuri de utilajele grele care exploatează pădurile. Există şi secţiuni de macadam unde am apăsat puţin pe acceleraţie. Mercedes-ul, graţie pachetului off-road, nu oferă nici o emoţie nici chiar pe la 80-90 km/h. Filtrează excelent eventualele denivelări şi are un comportament rutier predictibil şi, deci, lipsit de surprize.

Pentru astfel de escapade nu recomandăm jante de 18 sau 19 inci şi talon mic. BMW-ul nu este încîntat de astfel de zone, după cum am descoperit că nu agreează nici suprafeţele asfaltate dar denivelate. Roţile faţă au atins de cîteva ori pasajele interioare ale aripilor, din cauza intrării caroseriei într-un balans longitudinal. O surpriză neplăcută din partea unui produs construit de o firmă renumită pentru modelele sale sport. Am ajuns la Doda Pilii, un loc magnific, unde natura se deschide ca să ofere spre contemplare păşuni grase, versanţi încă împăduriţi şi cer limpede.

A urmat apoi o cursă în adevăratul sens al cuvîntului pentru returnarea BMW-ului la timp, interval în care s-a văzut limpede că reprizele acestuia sînt mai bune. Un X5 care excelează la capitolul propulsor, direcţie, cutie de viteze şi frîne, dar care nu a reuşit să ofere un pachet suficient de performant pentru ca aceste superlative să se exprime aşa cum trebuie. La întoarcere am profitat de ambianţa sobră şi elegantă din Mercedes şi am admirat preţ de aproximativ 150 km farurile adaptative. E bună şi tehnologia asta la ceva. Nu mai priveşti noaptea cu grijă în viraj. Mercedes ML 320 CDI se dovedeşte un allrounder mai bun, mai complet. Cutia de viteze automată, chiar dacă nu este la fel de rapidă precum cea de la BMW pe urcare în treaptă, se dovedeşte excelentă pe retrogradare, ştiind să ofere frînă de motor sensibilă chiar şi în cazul utilizării frînei de serviciu.

A doua zi, ne-am urnit cu greu spre Bucureşti. A trebuit să alimentăm Mercedes-ul şi aşa am aflat cum este să stai la pompă pînă se scurg în rezervor 95 de litri de motorină. Lungă aşteptarea, lung şi număratul banilor la casă.

Un drum de 1.600 km pentru a descoperi atuurile şi hibele unor maşini sau pentru a respira şi altceva decît aerul urban? La asta mai am de meditat.Am crezut că va rămîne o poveste de-o ţigară într-o pauză de sesiune foto, dar nu a fost aşa. Într-o dimineaţă de luni, ne aflam în parcare la Mercedes pentru a prelua un ML 320 CDI. După ce am depozitat lucrurile mele şi ale fotografului în portbagaj, am demarat. Un demaraj potolit, căci prin Bucureşti nu poţi gîndi decît în termeni de 20-30 km/h. O pauză mică undeva prin Drumul Taberei, de unde l-am “săltat” pe Csaba, şi gaz pe autostradă. Ne duceam la Doda Pilii, un loc din Romănia de care auziserăm cîndva, la un test, într-o pauză de oxigenare, dar pe care nu-l vizitaserăm vreodată. Ştiam că trebuie să ajungem la Cluj, de unde trebuia să “ridicăm” un BMW X5 3.0d, pentru a face viaţa Mercedes-ului mai interesantă…

ML-ul m-a făcut să zîmbesc imediat ce am ieşit pe “autostrăduţa” autohtonă spre Piteşti. Cruise control-ul îţi permite setarea vitezei dorite, fie că este vorba de 92 km/h, de 111 km/h sau, în cazul nostru, de 130 km/h. Plăcut este şi faptul că poţi urca viteza de deplasare din kilometru în kilometru sau din zece în zece, iar în cazul reducerii acesteia prin intermediul cruise control-ului, decelerarea este OK, făcînd apăsarea pedalei de frînă aproape inutilă. Confortul bun la rularea pe autostradă şi mai apoi pe ale noastre drumuri naţionale şi judeţene este excelent, indiferent de locul ocupat în maşină. Totul e completat de un spaţiu vast atît la nivelul capului şi umerilor, cît şi la cel al picioarelor. Nu am sesizat vreo mare diferenţă între setările sport şi confort ale suspensiei. Aceasta din urmă este la fel de rigidă – sau de moale – pe ambele nivele de setare. Oricum, pînă la Cluj, am rulat în cea mai mare parte a timpului pe nivelul sport. Pe Valea Oltului, deşi ne-am deplasat în coloană la viteze decente, am putut descoperi o calitate interesantă a lui ML 320 CDI – maşina se simte compactă, trăieşte, o simţi cum comunică cu tine.

Pentru un SUV de calibru mare, Mercedes-ul impresionează prin rigiditatea caroseriei şi prin ruliul redus pe viraje. Ne-am oprit puţin la Sibiu, dar numai de dragul de a face o pauză, pentru că nimeni nu acuza vreo stare de oboseală cauzată de maşină. Am descoperit mai apoi că Bucureştiul nu este singurul ghem de trafic căruia cam nimeni nu-i dă de capăt, în aceeaşi situaţie aflîndu-se şi capitala culturală europeană, şi Clujul. Am profitat de Csaba, care ştia oraşul Cluj din anii studenţiei, şi l-am lăsat pe el să îşi facă nervi cu circulaţia, în timp ce eu şi Dragoş, fotograful nostru, mai trăgeam cu ochiul la frumuseţile locale. Cel puţin la acest capitol, Clujul stă bine. Prima seară a fost una pur romănească, undeva pe lîngă oraş, la o pensiune. Am avut parte de gazde cum rar îţi este dat să întîlneşti şi de ingrediente tradiţionale: pălincă şi un grătar de vis. Greu a fost a două zi dimineaţa, cînd părea că nu îmi mai ajunge toată apa din Univers. Oricum, însă, la prima oră am decolat şi am poposit în curtea dealer-ului BMW din Cluj.

Speram să beneficiem de serviciile modelului bavarez vreme de cel puţin două zile, dar nu a fost să fie… aşa că ne-am rezumat la una singură. De cum ne-am trezit cu cheia de la BMW în mînă, ne-am luat zborul. BMW-ul a plusat din start cu un nivel de echipare superior, care ne-a deturnat uşor atenţia de la ML. Piele bej, trapă generoasă… cam ce apreciază “clientul” tradiţional de X5. Din start am sesizat că propulsorul diesel bavarez este ceva mai viu şi oferă reprize mai bune, ajutat şi de cutia automată cu 6 trepte bine etajată şi suficient de rapidă. Totul este asezonat cu un fundal sonor apetisant, pentru că inginerii de la BMW ştiu să construiască dieseluri care nu au nimic din ronţăitul unui TDI. Poziţia la volan este ceva mai bună decît în Mercedes, oarecum mai generoasă, dar în acelaşi timp te loveşti de iDrive şi de alte cîteva inovaţii care spulberă confortul şi ambianţa interioară. Ergonomia are clar de suferit în modelul bavarez. În acelaşi timp, am remarcat un detaliu stînjenitor la X5.

Cura de îngrăşare la care a fost supus noul model, inspirat de continentul nord-american cu ai săi locuitori, a generat o lăţime crescută a acestuia. Direct sau indirect, a crescut şi lăţimea pragului şi a distanţei de la scaunul faţă pînă la exteriorul maşinii, fapt ce conduce la un acces dificil în maşină şi la dificultăţi de coborîre. Din Cluj, ne-am îndreptat spre Huedin şi mai apoi spre Buteni – interesant drumul, decor fabulos, dar şi surprize mai puţin plăcute din partea unuia dintre modele. Drum virajat, carosabil decent, totuşi departe de ce ar fi trebuit să fie – adică lipseau gropile, însă suprafaţa “bituminată” aducea cu o furtună de gradul doi pe mare. Moment în care X5, dotat cu pachetul sport la suspensie, a decolat pe la viteza de 110-120 km/h. Intolerabil, în condiţiile în care ML-ul, la aceeaşi viteză, a zguduit în interior, dar a menţinut contactul cu banda de rulare.

Am oprit, ne-am lăsat transpiraţia rece să fie mîngîiată de vîntul călduţ şi ne-am relaxat privind o familie ieşită la strîns fînul. Am descoperit cum, la trei metri distanţă una de alta, vieţuiau două lumi, una în care eternitatea uneori are sunetul coasei în iarbă, iar alta în care stai la pîndă pentru a descoperi zgomotele de la suspensie sau ronţăitul pistoanelor. Forţînd nota, ajungi să găseşti puncte comune între aceste lumi doar la nivelul hidrocarburilor: ei doresc gaz pentru lampă ca să îşi găsească patul seara, iar noi carburant pentru a ne satisface nevoi greu de explicat.

Am lăsat melancolia de fîneaţă acolo unde am descoperit-o şi am purces mai departe. Am renunţat la viteză şi ne-am axat pe admirat peisaje. Enorm de multă pace în Parcul Natural Apuseni. Am încercat un sentiment de vină pentru faptul că am adus acolo doi “monstruleţi” care, chiar dacă respectă ultimele norme de poluare, tot fumegă. La un moment dat am părăsit drumul şi am apucat-o pe un macadam decent. Am vrut să ne pregătim puţin, atît pe noi, cît şi maşinile, pentru urcuşul pînă la cascada Vălul Miresei. O uşoară coborîre urmată de ajungerea în faţa unui podeţ peste un pîrîu. Am evitat podeţul, care părea cam şubred, şi am trecut prin vad. ML-ul, cu a sa gardă la sol reglabilă, nu a avut nici o emoţie, doar că şi-a muiat puţin discurile de frînă în apă. X5 a trecut cu ceva mai multă grijă, deoarece nici garda la sol şi nici opţiunea unui reductor nu-l recomandau pentru astfel de escapade. Am ieşit apoi pe pajiştile din jur, unde ne-am lovit atît de ospitalitatea localnicilor, cît şi de tabieturile acestora.